CĂLĂTORIA PE DRUMUL CEL ÎNGUST

CĂLĂTORIA PE DRUMUL CEL ÎNGUST

de Ellen G. White

(dacă doriţi să citiţi şi textul pe măsură ce ascultaţi lecturarea lui, daţi mai întâi click pe "CITEŞTE MAI DEPARTE" - jos - şi apoi pe PLAY)

În timp ce eram la Battle Creek în august 1868, am visat că mă aflam împreună cu o mare mulţime. O mare parte din acest grup a pornit la drum, gata de călătorie. Aveam toţi căruţe care gemeau sub încărcătură. În timp ce călătoream noi, drumul părea să urce. De o parte a drumului se afla o prăpastie adâncă; de cealaltă, un zid înalt, neted şi alb, asemenea tencuielii proaspete din camere.

Pe măsură ce înaintam, drumul se făcea din ce în ce mai strâmt şi mai accidentat. Pe alocuri, părea atât de îngust, încât am tras concluzia că nu mai puteam călători cu căruţele încărcate. Am deshămat caii de la căruţe, am luat o parte din bagaje, le-am pus pe cai şi am mers mai departe călare.

Pe măsură ce înaintam, cărarea continua să se îngusteze. Eram obligaţi să ne lipim de zid, pentru a nu cădea de pe drumul îngust în prăpastia abruptă. În timp ce făceam acest lucru, bagajul de pe cai se freca de perete şi avea ca efect înclinarea noastră către prăpastie. Ne temeam să nu cădem şi să fim zdrobiţi de stânci. Atunci am desfăcut bagajul de pe cai şi el a căzut în prăpastie. Am continuat să călătorim călare, temându-ne teribil când am ajuns la cele mai înguste locuri din drum să nu ne pierdem echilibrul şi să cădem. În astfel de momente, se părea că o mână lua frâul şi ne conducea pe drumul cel periculos.

Pe măsură ce drumul se îngusta şi mai mult, am hotărât că nu mai puteam merge în siguranţă călare, am lăsat caii şi am mers pe jos, pe un singur rând, unul mergând pe urmele celuilalt. În acest loc, de pe vârful peretelui alb şi curat au fost lăsate în jos funii mici; acestea au fost grabnic apucate ca să ne ajute să ne păstrăm echilibrul pe cale. În timp ce călătoream, funiile se mişcau împreună cu noi. În cele din urmă, calea a devenit atât de îngustă, încât am tras concluzia că vom putea călători mai în siguranţă fără încălţăminte, aşa că le-am scos din picioare şi am mers o oarecare distanţă fără ele. Curând s-a hotărât că puteam călători mai în siguranţă fără ciorapi; aceştia au fost scoşi şi am călătorit mai departe cu picioarele goale.

Apoi, ne-am gândit la cei care nu se obişnuiseră cu lipsuri şi greutăţi. Unde erau aceştia acum? Ei nu erau în grupul nostru. La fiecare schimbare, unii rămâneau în urmă şi continuau drumul numai cei care erau obişnuiţi să îndure greutăţi. Lipsurile drumului i-au făcut pe aceştia şi mai dornici să stăruie să ajungă la capătul lui.

Pericolul ca noi să cădem de pe cale a crescut. Ne-am strâns aproape de zidul alb, totuşi nu ne puteam pune picioarele din plin pe cale, pentru că aceasta era prea îngustă. Apoi, ne-am atârnat cu aproape întreaga noastră greutate de funii, exclamând: „Suntem ţinuţi de sus! Suntem ţinuţi de sus”! Aceleaşi cuvinte au fost rostite de toată grupa de pe calea cea îngustă. Când am auzit sunetele de orgie şi de veselie care păreau că vin din abisul de jos, ne-am înfiorat. Am auzit înjurături murdare, glume vulgare, cântece degradante, josnice. Am auzit cântec de război şi cântec de dans. Am auzit muzică instrumentală şi râsete puternice, amestecate cu blesteme şi strigăte de groază şi jale amară, şi eram mai încordaţi ca niciodată să ne menţinem pe calea cea îngustă şi grea. Mare parte din timp, am fost siliţi să ne lăsăm cu toată greutatea de funiile care creşteau în grosime pe măsură ce înaintam.

Am observat că peretele cel alb şi frumos era pătat de sânge. Aceasta a provocat regretul nostru că peretele era astfel. Totuşi, acest simţământ a durat numai câteva momente, întrucât după puţină vreme mi-a trecut prin minte că totul era cum trebuia să fie: cei care veneau din urmă aveau să ştie că pe calea îngustă şi grea au trecut alţii înaintea lor şi vor trage concluzia că, dacă alţii au fost în stare să înainteze pe această cale, şi ei pot face acelaşi lucru. Iar când sângele va ţâşni şi din picioarele lor îndurerate, nu se vor prăbuşi din pricina descurajării; ci, văzând sângele pe perete, vor şti că şi alţii au suportat aceeaşi durere.

În cele din urmă, am ajuns la o prăpastie largă, unde poteca noastră s-a terminat. Nu mai exista nimic care să ne conducă picioarele, nimic pe care să le sprijinim. Tot sprijinul nostru trebuia să fie în funii, a căror grosime a sporit până ce au ajuns tot aşa de mari ca şi corpurile noastre. Aici am fost lăsaţi un timp în încurcătură şi adâncă întristare. Ne întrebam în şoapte temătoare: „De ce este prinsă funia”? Soţul meu era chiar în faţa mea. De pe fruntea lui cădeau mari picături de sudoare, venele de la gât şi tâmple erau de două ori mai mari decât ar fi fost normal şi gemete de chin, înăbuşite, ieşeau de pe buzele lui. Sudoarea îmi picura de pe faţă şi m-a apucat un asemenea chin cum nu mai simţisem vreodată. În sufletul nostru se dădea o luptă teribilă: dacă aveam să eşuăm în acest punct, trecuserăm degeaba prin toate greutăţile călătoriei noastre.

În faţa noastră, de cealaltă parte a genunii, era un câmp frumos, cu iarbă verde, înaltă cam de cincisprezece centimetri. Nu vedeam soarele, dar asupra acestui câmp cădeau raze blânde de lumină, care se asemănau cu aurul şi argintul cel fin. Nimic din ceea ce am văzut pe pământ nu se putea compara cu frumuseţea şi slava acestui câmp. Dar am fi putut noi reuşi să ajungem acolo? era întrebarea plină de nelinişte. Dacă funia se rupea, noi trebuia să pierim.

Din nou au fost exprimate în şoapte chinuite cuvintele: „C[in]e ţine funia”? Pentru un moment, am ezitat să ne hazardăm în vreun fel. Apoi am exclamat: „Singura noastră speranţă este să ne încredem cu totul în funie. De ea am depins pe tot drumul cel greu. Nu ne va lăsa acum”. Noi ezitam încă şi eram profund întristaţi. Apoi, au fost rostite cuvintele: „Dumnezeu ţine funia. Nu trebuie să ne temem”. Aceste cuvinte au fost repetate de cei din spatele nostru, însoţite de: „El nu ne va părăsi acum. Până aici, El ne-a adus în siguranţă”.

Soţul meu şi-a făcut vânt peste înfiorătorul abis, căzând, din acel balans, pe câmpul frumos de dincolo. Eu am urmat imediat. Şi, ah, ce simţământ de eliberare şi de recunoştinţă am simţit noi faţă de Dumnezeu! Am auzit ridicându-se glasuri triumfătoare, de laudă pentru Dumnezeu. Eu eram fericită, în mod desăvârşit fericită.

M-am trezit şi mi-am dat seama că, din pricina tulburării prin care trecusem pe cărarea aceea anevoioasă, fiecare nerv din trupul meu părea să fie cuprins de un tremurat. Acest vis nu are nevoie de nici un comentariu. El mi-a impresionat mintea într-o aşa măsură, încât probabil că voi păstra o vie amintire a fiecărui detaliu atâta timp cât memoria mea va continua să existe.

 Voce: Sandu BARBU.

Tweet