POVEŞTI DE ADORMIT CONŞTIINŢA

Am găsit pe un sait o poveste care suna, pe scurt, cam aşa: Un împărat l-a prins la strâmtoare pe un tânăr braconier şi i-a zis că-l eliberează dacă-i răspunde la întrebarea: „Ce vrea, de fapt, femeia?” Tânărul, epuizând toate sursele de inspiraţie, a ajuns la o vrăjitoare bătrână, hidoasă, care i-a spus că-i dă răspunsul corect dacă, după ce scapă de la împărat, o ia de nevastă. Tânărul s-a învoit. Răspunsul cu care s-a dus la împărat a fost: „Femeia, de fapt, doreşte să fie stăpâna propriei vieţi.” Tânărul a fost eliberat şi s-a căsătorit cu hoaşca. Aceasta i-a dat apoi de ales, zicând: „Voi fi o jumătate de zi o tânără frumoasă, iar cealaltă jumătate, femeia bătrână, aşa cum mă ştii.

Tu alegi dacă vrei să fiu tânără ziua sau noaptea.” Tânărul s-a scremut o vreme, apoi i-a spus că îi dă libertatea să aleagă ea cum crede mai bine. Vrăjitoarea a spus: „Voi fi tot timpul tânără şi frumoasă, pentru că am găsit bărbatul care mi-a dat libertatea de a fi stăpână pe propria viaţă.”

Oooo kay! Ăsta e un exemplu clasic cât de praf suntem ca români la spiritualitate. Mai întâi, trebuie să spun că nu văd nici o altă alegere corectă în afară de aceea ca femeia să fie stăpână pe viaţa ei. Dar şi bărbatul să fie stăpân pe a lui! Într-o relaţie – de amiciţie, de prietenie sau dragoste, fiecare din cei doi trebuie să fie stăpâni pe viaţa lor! În al doilea rând, o relaţie corectă nu este „probată” de un test impus de unul din cei doi. Testul îl impune un profesor, nu un egal; or, într-o relaţie nu porneşti cu gândul că tu eşti superior, ci cu umilinţă. În al treilea rând, se întăreşte credinţa românească din strămoşi că scopul scuză mijloacele; te căsătoreşti cu ea dacă te scapă din închisoare! Dar ce spune despre caracterul ei faptul că îţi face un bine în mod condiţionat? Că mai bine rămâi în închisoare! A sări din lac în puţ este într-adevăr stilul românilor, dar chiar nu se oboseşte nimeni să-l analizeze?

Apoi, libertatea în cuplu. Majoritatea cuplurilor se formează pe criterii absolut ridicole, iar când vine într-adevăr momentul adevărului, se divorţează îndată pe motiv că e „nepotrivire de caracter.” O vezi, o placi. Îl vezi, îl placi. Gata „iubirea”. Dar numai până când vine „examenul”; atunci „iubirea” e jignită şi îşi ia concediu medical. Unele femei înţeleg prin libertatea de a fi stăpâne pe propria viaţă că partenerul de viaţă nu poate avea nici un dialog cu ele. Fac ce vreau, zice ea. Te doare? Şi pe mine – mă doare-n cot! Ceea ce înţeleg acestea prin „stăpâne pe propria viaţă” este „a doua părere nu contează”. Îţi spune omu’ că eşti beat, nu-l crezi. Îţi mai zice unu’ la fel, du-te, nene şi te culcă, aşa, preventiv! Să fim înţeleşi: eşti stăpân pe viaţa ta, cât timp nu te conduce viaţa pe tine, ci tu pe ea.

Eu nu mă consider un exemplu vrednic de urmat – şi chiar nu sunt – dar, legat de toată treaba asta cu libertatea femeii de a fi stăpână pe propria viaţă, două lucruri ştiu. Unu’: bărbate, nu mai întinde mâna spre dialog dacă femeia „emancipată” te-a mai scuipat pe ea şi doi: tanti, nu „iubi” un sfânt, dacă-ţi place pucioasa. Hai s-auzim de bine.

Tweet