FACEBOOK BATE VIAŢA

Am găsit un text la cineva din lista mea acum ceva timp. O adolescentă, pe care voiam s-o felicit pentru profunzimea cu care a scris – şi doream să-i cer permisiunea de a folosi textul pe blog. Mi-am zis: „Şi dacă textul e copiat?” Am căutat o frază din text pe Google şi m-am luat cu mâinile de păr: E PLIN DE TEXTUL ĂSTA! Apare chiar în variante diferite.

Mesajul e ok, dar paternitatea lui e necunoscută! Mai mult, se schimbă, se modifică, se „îmbunătăţeşte.” Eu trăiesc într-o lume a citatelor. Vreau să întreb: „Dumneata ai scris asta?” Iar dacă răspunsul e da, cer permisiunea să folosesc creaţia omului. Dacă e semnată, e altceva. Citez direct. Doar că... există uneori sute de „creatori”. Şi te-ntrebi: Oare cugetarea asta a ieşit dintr-un colectiv gen „BORG” ca în Star Trek? Nu ştiu. Am să vă citesc totuşi pasajul şi am să aştept cuminte să mă contacteze cineva care să mă tragă de mânecuţă: „Nenea, eu am scris textul! Mă pupi?” Ăăăă... nu. Bun, să vă citesc, că v-am împuiat capu’ deja:

Trăim într-o lume în care dacă nu ai like-uri pe Facebook, nu te bagă nimeni în seamă, unde pe chat oricine îţi scrie, unde sunt persoane care sunt în stare să îşi dea „Check in” şi pe wc, unde toţi îşi descriu viaţa, unde un simplu like la o poză de la o persoană contează, unde toţi postează statusuri pe care nici ei nu le cred, unde fetele îşi pun poze aproape dezbrăcate şi aşteaptă respect, unde mulţi cică se îndrăgostesc virtual, unde dacă ai ceva cu o persoană, postezi pe Facebook, unde emoticoanele nu exprimă adevăratele sentimente, unde fetele lasă comm-uri gen „iubita, frumoaso, minunato" etc., şi ele de fapt nici nu se suportă, unde toată lumea se bagă în seamă şi comunică, iar când te văd în realitate, nici nu te bagă în seamă... unde îţi pui multe poze din acelaşi unghi, unde scrii la descriere „ce urât am ieşit” sau „ce naşpa e poza” doar ca să primeşti complimente, unde toţi sunt şmecheri, şi în realitate trec pe lângă tine cu faţa aplecată si unde gramatica e la pământ!

Eu am să adaug: Facebook e un loc în care strigă toţi după afecţiune sau după o notorietate bolnavă. Pe Facebook se trăieşte ca în Half Life, dar puţini pot ascunde ce sunt în realitate. Facebook este totuşi viaţa aşa cum o ştim. Toţi cunoaştem că e plină de fals şi de măşti şi adesea, ca în realitate, ni se dă arama pe... Facebook. E un zgomot asurzitor pe canalul ăsta şi cred că şi pe altele – de-aia când sunt chemat şi pe alte reţele de socializare refuz indiferent cine mă solicită. Zgomotul ne face să creăm grupuri, presupuse ca aducătoare de concordie. Acolo oamenii se pupă virtual şi se umplu reciproc de bale când, de fapt, tot ce vor e să se arate fie erudiţi, fie sensibili, fie puternici, când, de fapt, sunt fie tremurători, fie infatuaţi, fie gem după aprobare. Unii, puţini, caută răni pe care să le lege, pentru că ei înşişi sunt nemângâiaţi. Doar cu ei mă simt... acasă. Cu ei şi cu cei care nu mă pun la index dacă frecvenţa mea la like-uri e... zero.
Voce: Sandu BARBU

Tweet