PENTRU ALBUL MEU

M-a impresionat povestea a doi... copii care s-au iubit. Am fost martor la ea şi la finalul ei. Am decis să fiu pana care să scrie istoria unei iubiri sfârşite, pentru că eu pot cel mai bine să le fiu scrib şi să le păstrez anonimatul. Ei vor veni aici mereu şi-şi vor asculta istorioara. Şi aşa vor face toţi cititorii şi ascultătorii mei care au suferit trădarea şi neputinţa.

Pentru albul meu

Dacă inima n-ar fi o măruntă catedrală

Afundată cocoloş într-un colţ de piept, strivită,

Dacă n-ar urla de dor – o sirenă infernală

Ca un prunc neînţărcat, în urechea mea surzită,

Dacă albul ăsta mic nu şi-ar fi făcut culcuşul

Într-un ou de craniu gol, pe-a mea minte, ca o salbă

Zăbovind neinvitat, ca o ceaţă, ca albuşul,

Aş dormi cu vise reci. Dar îmi toarce noaptea albă

Şi vegherea în coşmar. Am gonit, ca să mă doară,

Nefiinţa lui de puf. A lui crudă-ndreptăţire

S-a zbârlit. Şi m-a pierdut. Nu vrea ca din trup să-mi moară.

Ochii-i mari zâmbesc rotund, cată la a mea smintire.

O, de-ai fi cum te-am ştiut! Bine te-am ştiut eu oare?

Sunt copil ’naintea ta! Oare te-am ştiut eu bine?

Du-te, albule-n pustii, c-al tău alb e negru mare.

Oricât ai fi tu de mic... mare şi mult rău e-n tine...

Voce şi poezie de Sandu BARBU

Tweet