CÂND CENZUREZI VIAŢA
- Scris de Sandu Barbu
Peste multe surprize dai când te-apuci de meşterit câte ceva. Fie că e un lucru tehnic, fie că e un studiu, fie că e o documentare, fie că e un proiect, un exerciţiu sau o „banală” lectură poetică – să fii sigur, sigură că flori frumoase vor înflori în calea ta. Poate că unii dintre voi ştiu ceea ce am să spun şi am să recit azi, dar pentru unii nădăjduiesc că va fi o surpriză mai mult decât plăcută.
Am căutat pe Net o poezie de Eminescu şi am găsit mai multe saituri. Am lăsat toate taburile deschise, am ales una din ferestre şi am repetat, căutând intonaţia potrivită. La una am rămas confuz. Am căutat o analiză literară şi m-am „luminat”. Aşa am ajuns să recit în faţa microfonului „Criticilor mei” de Eminescu din volumul 1 de poezii ale marelui poet – volum apărut în colecţia „Cartea de acasă” la Editura Erc Press în 2009. Cum îmi este obiceiul – şi iată şi
motivul pentru care postez rar, dar „îndesat” – am ascultat vocea finală editată cu textul în faţă; n-am mai folosit cartea, ci una din paginile de pe Net care conţineau poezia. Spre marea mea mirare, erau, la un moment dat, două strofe noi. Aşa am ajuns de pe Wikipedia pe blogul domnului Victor Roncea (acelaşi care a postat şi pe Wikisource) şi tot aşa am aflat că varianta integrală a „Criticilor mei” fusese cenzurată de... Titu Maiorescu. Două strofe fuseseră scoase din motive de – mă aventurez eu să presupun – repetiţie pe care Maiorescu e posibil să o fi considerat supărătoare (viaţă) şi o licenţă poetică (trasătură). Oricât de mare ar fi numele tău – chiar dacă te-ai numi Titu Maiorescu – trebuie să nu uiţi că poetul este suveran în lumea creaţiei lui. Şi că, a cenzura „viaţa” din poezia lui Eminescu e o „trasătură” urâţică foc.
Criticilor mei
de Mihai Eminescu
Multe flori sunt, dar puţine
Rod în lume o să poarte,
Toate bat la poarta vieţii,
Dar se scutur multe moarte.
E uşor a scrie versuri,
Când nimic nu ai a spune,
Înşirând cuvinte goale
Ce din coadă au să sune.
Dar când inima-ţi frământă
Doruri vii şi patimi multe,
Ş-a lor glasuri a ta minte
Stă pe toate să le-asculte,
Ca şi flori în poarta vieţii,
Bat la porţile gândirii,
Toate cer intrare-n lume,
Cer veşmintele vorbirii.
De-unde iei privire clară,
Care’n linişte alege,
La gândiri menite vieţii
Viaţa’n floare să le-o lege.
Si c’o singur-creatoare
Trasătură de condei
Unor să le dai viață
Altor viaţa să li iei.
Pentru-a tale proprii patimi,
Pentru propria-ţi viaţă,
Unde ai judecătorii,
Nenduraţii ochi de gheaţă?
Ah! atuncea ți se pare
Că pe cap îţi cade cerul
Unde vei găsi cuvântul
Ce exprimă adevărul?
Critici voi, cu flori deşerte,
Care roade n-aţi adus -
E uşor a scrie versuri,
Când nimic nu ai de spus.
