Copilul ca insignă

Mare minune cu omu’, bă, fraţâlor. Când crezi că l-ai dibuit, îţi face una din alea de nu mai ştii de unde să-l iei. Şi una din cele mai tari chestii este când zice una şi gândeşte alta. E cunoscut, nu? Toţi o facem. Dar oare nu e loc şi pentru trezire din visul ăsta al făţărniciei? Dar stai să vezi, că de multe ori ciudăţeniile omului vin la pachet: făţărnicia vine laolaltă cu ciuda, cu viclenia şi invidia.

Sunt de acord că în fiecare om există ceva bun, vreun sector al inimii pe care nu l-a atins dorinţa de bani – ăsta fiind primul din relele zilelor noastre. Nu singurul, ci cel mai mare. După el vin puhoi de catastrofe de caracter, dar el domneşte pe tronul minţii omeneşti. Şi, câtă vreme există în fiecare ceva bun, cum ziceam, e la fel de sigur că în fiecare din noi sunt rele de care nu vrem să ştim, exact ca unul care, deşi se simte rău, nu se duce la medic de frică.

- Nu mă duc, mă, nu mă duc! zice el.

- De ce nu te duci?

- C-o să-mi spună că-s bolnav.

Aţi întâlnit ceva mai infantil? Că înţelegi un copil că nu vrea vaccinul, că-i e frică de ac – şi nu-l convingi spunându-i:

- Tati, acul îţi injectează exact tipul de virus care a stârnit epidemia, numai că e în stare de neputinţă, ca să poată fi studiat de leucocite.

Spune-i asta copilului şi succes cu vaccinu’. Apropo de copil. Motivul principal al scriiturii mele de azi sunt copiii – ca insignă.

Sunt două tipuri de părinţi: cei care sunt mândri de copiii lor şi cei care se mândresc cu copiii lor. Deseori folosim anapoda cuvintele şi nu suntem atenţi la detalii. Urmarea e că nu ştim să comunicăm concepte importante – pentru noi totul e totuna. Mai întâi

Cei care sunt mândri de copiii lor

Sunt părinţi normali. Acceptă valoarea copiilor lor şi individualitatea acestora. Dacă cineva zice „ferice de voi cu aşa copii”, se bucură, simţind cumva că educaţia aplicată de ei a dat roade apreciate de alţii. Lumea nu vede de obicei aşa ceva. Şi asta nu-i deranjează pe aceşti părinţi. Ei nu sunt genul de a urca pe scenă alături de copiii lor premiaţi sau premianţi, de a se umfla în pene când copiii lor ies în evidenţă cu ceva remarcabil, zicând:

- Fiica mea. Am lucrat cu ea foarte mult. Şi meditaţii şi... ehe... numai eu ştiu...

Nu, părinţii ăştia se bucură de copiii lor şi ştiu că a-i ajuta e un act normal, cum ar fi băutul unui pahar cu apă. E absurd să te lauzi cu aşa ceva:

- Ştii, am băut azi 5 pahare cu apă, nu-i aşa că-s tare?

Nu, părinţii ăştia aleg să fie umbra copiilor lor. Ei nu ştiu, dar lucrurile sunt exact pe dos: ei sunt slava copiilor, nu umbra lor.

Cei ce se mândresc cu copiii lor

Prepoziţiile „de” şi „cu” definesc atitudini diferite în contextul în care am plonjat, pentru că aceasta nu e semantică, e filozofie, şi aici inteligenţa comună nu e de nici un folos. Când te mândreşti cu copilul tău, poate fi una din două: fie ai o existenţă rudimentară, ceva între primate şi neanderthal (oricum, neanderthalienii nu vor citi ce scriu eu aici, că-s prea ocupaţi să mănânce puricii din capul progeniturilor lor), fie eşti inteligent, dar degeaba; eşti un frustrat sau frustrată care crede că e slava copilului său, în fapt fiind umbra lui. Astfel de părinţi îşi „călăresc” copiii spre „cele mai înalte culmi de” realizare profesională (treaba asta cu culmile e de la Ceauşescu, ca să ştie şi cei mai tineri). Atât. Ei nu ţintesc la realizare personală a fiului sau fiicei. Aşa cum unii din voi cred că „a fi mândru de copil” e totuna cu „a te mândri cu copilul”, tot aşa părinţii din tagma asta confundă realizarea personală cu cea profesională, notele cu învăţătura, adesea notorietatea publică a odraslelor cu gradul de realizare a lor şi, în sfârşit, realizarea personală cu lucrurile şi titlurile râvnite de oameni. Ei consideră că e periculos să-i înveţe pe copii că un om împlinit e un om moral, de caracter, cu principii de viaţă întemeiate pe lepădare de sine şi altruism. Părinţii care se mândresc cu copiii lor spun adesea:

- Vreau să fii tot ce n-am putut eu să fiu în viaţă.

Astfel de oameni au un obicei de a plagia, de a fura şi de a se mândri cu munca altora. Tot aşa, îi împovărează pe copii cu meditaţii, ore de instrument şi exerciţii suplimentare, răpindu-le copilăria şi forţându-i într-o corvoadă interminabilă, făcându-i pe cei mici să-şi urască viaţa, şcoala şi să numere zilele până la fericita zi a majoratului; unii ştiu că e nevoie să plece din oraşul părinţilor sau chiar din ţară pentru a scăpa de controlul nebun al celor ce pretind că le vor binele. Aşa se comportă părintele care-şi tratează copilul ca insignă.

Şi am ajuns la alte două modalităţi de a-i defini pe părinţi: unii sunt mândri şi modeşti, ceilalţi modeşti şi mândri. Dar despre aceste categorii vorbim mâine.

Sandu BARBU - Copilul ca insigna

Tweet