OASE USCATE
- Scris de Sandu Barbu
Dragă prietenă,
Nu mai scriu demult mailuri. Decât dacă n-am încotro. Dumitale am să-ţi scriu, mai mult, am să-ţi spun ce-ţi scriu.
Singurul lucru în afară de Dumnezeu care ne ţine cu mintea întreagă este mişcarea, munca, proiectele. Cum ne oprim, cum ne doare ce vedem în jur, nepăsare (mai mult ca orice), răutate, hotărârea de a face rău binele şi răul bine... de-asta ai plâns de curând. Pentru că, dintr-odată, te-ai oprit din alergare ca să sărbătoreşti, cu poze de aduce aminte, cu dulciuri şi flori. Şi te-a durut trecerea tuturor acestora. De ce nu ne mai priesc nici măcar lucrurile bune? Pentru că ne apropiem de limita răbdării noastre omeneşti.
Uită-te la copiii mici: se joacă ore întregi cu o pietricică şi o aşchie de lemn, fascinaţi de descoperire. A doua zi descoperă iarba şi un pumn de nisip la marginea drumului: alte ore bune de înfrigurată fericire. Adolescenţii înghit înfometaţi mişcarea, râsul, jocurile noi, şi nou-descoperita lor sexualitate. Tinerii încep să alunece pe panta cealaltă a vieţii, băutură, fumat, concerte pop şi responsabilităţile vieţii; deplâng anii adolescenţei şi încearcă să retrăiască fiorul sexual, cu alţi şi alţi parteneri, alte şi alte partenere, până când nici asta nu mai reuşeşte să-i trezească la o viaţă de sens. Se mint, îmbătrânind, că familia lor este vârful realizării lor, dar FERICIREA, fericirea nu e nicăieri. Iarba e verde – deloc fascinantă ca în copilărie, măcar că acum au aparate foto performante cu care o tot surprind; cerul e albastru – nici el nu-i mai înfioară... mai mult, îl văd mai des când e mohorât şi plin de lacrimi ce stau să cadă din înalt.
Frica şi dezamăgirea este partea tuturor. Iar cei care spun că duc o viaţă plină de bucurie, împlinire, sens şi satisfacţie sunt fie ipocriţi, fie le e ruşine să arate slăbiciune într-o lume care te izolează dacă arăţi fragilitate, fie sunt încă într-o alergare (bună sau nu) care nu-i lasă să-şi vadă golul dinăuntru. Nici măcar unul din noi nu rămâne neatins de nihilism. Noi vedem doar cât lasă el să se vadă din întristarea lui de moarte.
În final, rămânem cu automatismele pe care ni le-am făcut o viaţă. Binele, făcut din principiu. Sau răul, făcut cu ură neîmpăcată, îndreptată asupra tuturor. Rămânem nişte oase uscate, care merg obosite prin Valea Trezirii. Mă întreb: poate oare cineva să dea un duh de viaţă oaselor umblătoare, să facă să crească pe ele vine şi carne, să le acopere cu piele şi să le învie?
Sandu BARBU
