MARE ŞI MULT

A fost odată un băiat care avea o colecţie de timbre. Şi obliterate, şi neobliterate. Erau şi din ţara în care trăia, dar mai ales din alte ţări. Nu se mai sătura să le numere şi să le tot aranjeze. Criteriile erau stabilite nu de el, ci de copiii cu care făcea schimb. Cele mai bune timbre erau cele mai mari. Cu cât erau mai mari, cu atât erau mai bune. A, şi să nu uit. Mari şi multe în aceeaşi serie. Seriile cu puţine timbre nu aveau căutare. Cele mai căutate erau coliţele. Dacă aveai serie cu coliţă, erai un om făcut. Seriile alea erau numai pentru clătirea ochiului, nu pentru schimb.

Ceea ce puţini ştiau era că valoare în bani aveau numai timbrele neobliterate (fără ştampilă pe ele). Dacă ar fi căutat în dicţionar ce înseamnă „obliterat”, ar fi ştiut asta, dar pe copii nu-i interesează banii până nu se lovesc tare cu capul de realitatea lumii adulţilor.

Băiatul era unul din cei mulţi care aveau clasoare, dar fără investiţii serioase în lumea mărcilor poştale. Cei care se agăţau pentru prima dată, timid, de filatelie erau priviţi cu superioritate de cei „vechi” în domeniu. Primii aveau puţine serii, răsfirate în clasoare mici cu pagini pe care nici nu apucai bine să le întorci, că se şi terminau. Aşa era şi băiatul. În orăşelul de provincie în care mergea în vacanţă, la bunici, nu erau mulţi copii cu clasoare „serioase”. Îşi arăta cu un pic de superioritate timbrele şi respira din plin atmosfera de admiraţie a celor mai puţin „dotaţi” filatelic ca el. Până într-o zi, când a văzut colecţia unuia din băieţii mai mari. Literalmente i-a căzut mandibula văzând timbrele superbe, gigantice – cum se cerea, între băieţi – coliţele păstrate cu grijă, seriile de pictură (care aveau o căutare de interes mediu), cele sportive (vai, cât de râvnite erau), personalităţi (mm, aşa şi aşa), steaguri de ţări şi câte şi mai câte teme. Şi-a dat seama că se află într-o ligă inferioară şi s-a simţit brusc descurajat, umilit. Pe masa pe care tronau clasoarele scumpe pline cu timbrele deosebite ale gazdei sale, într-un colţ, erau şi clasoarele lui. Unul mare, cu timbrele pe care el le considera extrem de valoroase, şi unul mic, cu timbrele fără valoare (serii în dublu, triplu şi cvadruplu exemplar), timbre pe care le-aveau toţi începătorii şi cu care nimeni nu putea face schimb.

Ar fi vrut să ascundă clasoarele undeva, să nu le mai arate nimănui. Îi era ruşine de ele. A încercat după ceva timp să cumpere serii scumpe, neobliterate, de la filatelie, dar părinţilor le era greu să dea atâţia bani, constant, pe serii aniversare. În plus, plăteai şi mai mult dacă voiai să fii sigur că prinzi serii de tiraj redus.

Copilul a crescut, timpul a trecut. A vândut clasorul cel mare cam cu preţul unei jumătăţi de salariu lunar. Târziu, în vremea în care magazinele filatelice au cam dispărut, şi-a amintit de seriile colecţionate, de moda timbrelor şi coliţelor şi a tresărit. În mintea lui, cei care avuseseră cele mai mari şi mai multe timbre erau şi acum oameni importanţi, cu o viaţă fericită, realizată. Habar n-avea pe unde erau şi ce făceau, dar aşa şi-i imagina, cu acelaşi surâs arogant în colţul gurii, cu aceeaşi siguranţă şi rece distanţare de ei, cei săraci într-ale timbrelor.

Regulile copiilor sunt diferite de cele din lumea adulţilor, dar numai ca formă. Ca fond sunt la fel. Copiii care au cele mai multe şi mai mari jucării sunt cei mai respectaţi, temuţi chiar. Dar toţi se dau pe lângă ei, ciudat, chiar dacă nu vor obţine nimic, absolut nimic din partea acestora. Dar prestanţa pe care le-o conferă proprietatea lor impune respect. În lumea celor mari, cei care au reuşit să facă cei mai mulţi bani sunt, ca regulă, cei mai curtaţi de mass media, părerile lor sunt sorbite de cei ce nu pot decât să-i privească, şi viziunea lor despre viaţă modelează conştiinţa civică şi lumea în genere. Una dintre cele mai privite emisiuni TV, „by Monica Columbeanu”, prevestea, prin ratingul înfricoşător de mare, că gustul public e gata pentru decădere totală.

Adevărul este că ai noştri copii sunt crescuţi de televizor, nu de noi. Tot aşa cum, în trecut, nici un adult nu le explica deloc copiilor care este adevărata valoare a timbrelor, nici astăzi părinţii nu se obosesc să modeleze minţile fragede în direcţia respectului de sine, de valoarea muncii licite făcute cu pasiune în folosul propriu şi al societăţii.

Timbrele, un tezaur cultural şi istoric, erau tratate după criterii absurde. Timbrele din San Marino erau rare, dar nimeni nu se obosea cu ele. Erau prea mici. Colecţia tezaurului „Cloşca cu puii de aur” era o pierdere de timp pentru toţi copiii. Dacă-i întrebi azi despre Monet, Gauguin, Tonitza sau Grigorescu, nici nu ştiu despre cine vorbeşti – deşi pe coliţele mult râvnite erau reproduse operele acestor mari artişti. Nici nu ştiu de Amelia Earhart, deşi chipul, avionul şi povestea ei erau prezentate pe scurt pe unul din timbrele cu care ei făceau schimb. Nu vedeau picturile celebre, ci schimbau nume de ţări sau regate. Spuneau ceva de genul: „Îţi dau Umm al-Quwain-ele astea două şi îmi dai Sharjah-urile cu animale” (aşa spuneau toţi, [sarjahuri], dar cine să le spună că se pronunţă [ʃɑrdʒə]. Ceea ce fusese conceput ca un izvor de cultură generală era în lumea lor o acumulare de lucruri colorate, rare şi râvnite pentru a avea mai mult şi mai mare ca alţii. E de mirare că astăzi, copiii de atunci îi admiră pe cei care au azi mai mult şi mai mare? Iertaţi-mi pesimismul, dar, după ce se vede în anul de graţie 2012, dacă ne va mai suporta pământul ăsta, va fi vai şi-amar de cei ce vor trăi în anii 2030-2040. Generaţie care creşti în cultul lui „mult şi mare”, învaţă să citeşti ce scrie pe timbrele mici ale vieţii. Acolo se ascunde adevărata bogăţie, ce nu poate fi văzută de ochiul care e învăţat să caute numai mare şi mult.

Sandu BARBU - Mare si mult

Tweet