POSTUL PAŞTELUI
- Scris de Sandu Barbu
Dacă tot ne-am apucat, de azi, de postit, înseamnă că avem mintea şi sufletul mai deschise către învăţătură sănătoasă. Minte şi suflet... here we go...
Trei ingrediente
Aoleu, ce este sufletul? Uneori sunt prozaic de simplist când privesc prăjiturica asta umană. Informaţia pe care am acceptat-o până acum – dar sunt deschis pentru orice discuţie care mi-ar putea eventual dovedi că mă înşel – spune că omul are, în mare, trei ingrediente DE BAZĂ: HARDWARE, SOFTWARE şi ENERGIE necesară funcţionării primelor două. Hardware-ul este trupul brut (în greceştesoma); software-ul este suma de programe (procese) care există în creier (în greceşte psyche); şi în sfârşit, energia vitală, care ţine laolaltă organele şi le susţine în funcţionarea lor (în greceşte pnevma). Pentru mine, pnevma nu este suflet decât ca energie, nu entitate; tocmai de aceea acestea trei sunt un suflet viu (de aici apelativul „ce faci, suflete?”). Nu veţi fi de acord cu mine – dar citiţi, vă rog, Genesa 2:7, ca să nu mă bâzâiţi că de unde mi-a venit ideea asta: „Domnul Dumnezeu l-a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă şi omul s-a făcut astfel un suflet viu.” Am subliniat ASTFEL, pentru că omul este un suflet viu, repet, suflet viu numai dacă este material (ţărâna pământului) şi are energie (suflare de viaţă). Bineînţeles că „suflet” poate fi considerat afectul sau suma sentimentelor. Acesta este însă unul din „programele” psihicului, nu o a patra componentă de bază a omului.
Eu nu am motive să cred în „suflet” ca fiind o entitate etereală care poate exista în afara celor trei enumerate mai sus. Repetându-mă, omul nu poate exista conştient, cu al lui cogito ergo sum, decât în trup fizic – în lumea tridimensională (măsurabilă în timp şi spaţiu) – şi folosind creierul ca bază de analiză a stimulilor primiţi de corp (interfaţa lui cu lumea înconjurătoare). Creierul are desigur funcţii foarte complexe, manifestarea acestora ducând la existenţa noastră în plan material. Odată cu moartea (dispariţia forţei vitale [pnevma]), dispare orice capacitate psihică, întrucât, fără energie, corpul, suportul material pe care e grefat „softul” se degradează, putrezeşte – şi creierul, sediul psihicului, nu are altă soartă. Aşa se explică abordarea creştină corectă pe care o găsim în Eclesiastul: „Cei vii, în adevăr, măcar ştiu că vor muri; dar cei morţi nu ştiu nimic.” Eclesiastul 9:5. Cum ar putea şti? Omul ştie atâta vreme cât poate accesa informaţia şi „programele” din creierul său. În momentul morţii, oamenii „nu ştiu nimic” pentru că forţa vitală nu mai există în corp pentru a susţine procesele biologice.
Şi totuşi nu avem un suflet?
Ba da, dar numai dacă suntem în viaţă. O confuzie obişnuită, dar regretabilă, este aceea între energia şi partea emoţională a omului, amândouă cu numele de suflet sau duh. Când te tulburi, citez, în duhul tău, înseamnă că te referi la factorul emoţional; la fel şi când te bucuri din tot sufletul; dar când îţi dai duhul, te referi la forţa vitală, numită de Biblie suflarea de viaţă, energie, repet, nu entitate.
Confuzia vine din neatenţia la context. Am spus mai sus: sufletul reprezintă partea emoţională a omului, coordonată şi ea prin intermediul creierului. Sufletul ezoteric, care poate exista şi în afara trupului este doar o presupunere ridicată la rang de „ştiinţă”. Este mitologie în care vrem să credem – deci e religie, nu fapt ştiinţific. Şi abordarea celor trei elemente constitutive ale corpului omenesc este ştiinţifică? Bineînţeles! Omul este un computer conştient de sine! E normal să aibă un:
1. Suport material, pe care să se poată grefa
2. un soft prin care funcţionăm şi
3. energia electrică.
Sufletul nu este energia „electrică”. Nu pleacă aiurea la moartea omului, nu trece prin vămi, nu e ars în iad, nu merge în rai. „Căci David nu s-a suit la cer,” spunea Petru. David? Pe care Dumnezeu îl considera om după inima Lui? Da. Raiul este oferit oamenilor la înviere, nu unor presupuse suflete descărnate.
Apoi, de ce l-a înviat Dumnezeu pe Moise dacă sufletul poate exista bine-mersi şi în afara trupului? Citat: „Arhanghelul Mihail, când se împotrivea diavolului şi se certa cu el pentru trupul lui Moise [...].” Iuda 9. De ce a avut nevoie de TRUPUL lui? Pentru că, repet a nu ştiu câta oară, sufletul omului (ca soft) e un produs al creierului, care se manifestă atâta vreme cât există creierul – nu este o „entitate” care poate zburătăci de colo-colo. Omul nu e creat să fie duh. Omul nu e înger. Există atâta vreme cât există creierul lui funcţional. Când iei curentul, adio procese psihice. Face sens? Trebuie să recunoaştem că da. Societatea şi chiar biserica ne-au obişnuit cu idei despre un suflet nemuritor. În acest sens, dacă mai vrem să fim creştini, ar trebui să explicăm de ce spune Dumnezeu „Iată că toate sufletele sunt ale Mele. După cum sufletul fiului este al Meu, tot aşa şi sufletul tatălui este al Meu. Sufletul care păcătuieşte, acela va muri.” Ezechiel 18:4.
Scăparea în metaforă
Şi dacă începem cu explicaţii de tip „Ei, păi despărţirea de Dumnezeu e ca moartea”, mă tem că putem metaforiza orice. Pot spune că de fapt Dumnezeu e un spic de grâu şi că viaţa veşnică dată de El nu e altceva decât energia pe care o luăm de la o pâine de grâu... dar de fapt Dumnezeu nu există, iar viaţa noastră nu durează veşnic, ci doar cât putem mânca grâu. Eu unul mai bine nu postesc, dar accept învăţătura fără echivoc că nu avem un suflet nemuritor, decât să postesc şi să fac poezie din realităţi veşnice. În perioada asta de post vă propun să stabilim dacă ne place interpretarea metaforică sau... Calea, Adevărul şi Viaţa.Voce:
Sandu BARBU
