COZONAC DE FEBRUARIE

Mi-a rămas în minte imaginea asta, de săptămâna trecută, de la o ştire TV: o bătrână care nu-şi permitea să plătească nişte bărbaţi tineri ca să-i deszăpezească, făcând ea însăşi munca asta. Povestea ei ar putea suna aşa:

Cică în ceva sat năpăstuit de atâta cădere de zăpadă era o mătuşă tare bătrână, de peste 80 de ani. Când se aşeza zăpada, parcă s-a bucurat. A înfiorat-o amintirea copilăriei ei şi veselia care o cuprindea când veneau copiii de pe uliţă – aceeaşi uliţă de acum, dar parcă mult mai luminoasă, măcar că atunci nu era încă electricitate – şi a zâmbit privind pe geam. „Am să fac un cozonac”, şi-a zis ea. „Sau chiar doi. Duc unul şi la tuşa Atodiresei, că tare a mânca şi ea! Îmi fac o bucurie şi îi fac şi ei o surpriză,” a mai gândit ea. Nici n-a băgat de seamă, prinsă cum era cu copaia în care muncea aluatul, că viscolul de afară tot aduna dune de zăpadă pe stradă şi în faţa casei.

S-a speriat când a văzut că zăpada nu mai conteneşte şi ameninţă să-i astupe intrarea. În toiul nopţii s-a luptat cu stihiile şi, dovedită de vârstă şi zăpada prea multă pentru puterile ei, a renunţat într-un târziu şi s-a retras în casă. Cozonacilor fierbinţi le sclipea coaja unsă cu gălbenuş, şi jurai că e Crăciun. Lipseau cei dragi, şi mătuşa şi-a înăbuşit un oftat. A mângâiat icoana de pe perete şi a simţit că se cuvine să aprindă candela de sub ea.

Dimineaţa, şi-a pus mâinile la gură. Zăpada s-a prăvălit înăuntru când a tras uşa şi a dat să iasă din casă. „Bine că l-am ascultat pe bărbatu-meu şi n-am făcut uşa ca să se deschidă în afară,” a gândit ea. „Nici că mai ieşeam din casă!” Apoi s-a apucat să se lupte din nou cu zăpada. O mare frică a cuprins-o când, dincolo de marea de zăpadă, mai înaltă ca un stat de om, n-a reuşit să audă nici un glas. Şi-a făcut cruce şi a continuat să lucreze la tunelul care dădea spre poartă. Apoi i-a auzit pe câţiva vecini. A strigat şi i-au răspuns; dădeau zăpada din curţile oamenilor – pe bani. Şi-a căutat înfrigurată portmoneul şi a scos cât au cerut oamenii. Ba le-a dat, să prindă puteri şi cozonacul copt pentru Atodiresei. Şi i s-a făcut ruşine. „Am să-i duc cozonacul rămas. Bine c-am făcut doi! Vezi cum lucrează Dumnezeu? Mi-a pus în gând să fac doi, drăguţul de El.” Şi s-a ţinut de cuvânt. Tuşa Atodiresei s-a mirat şi a mâncat din cozonacul bine crescut, molfăind cu greutate în gingiile ce abia dac-o ajutau şi făcea pauze mari între înghiţituri.

După câteva zile, cerul s-a dezlănţuit şi mai mult. „Atâta zăpadă,” îşi spunea mătuşica. Şi, cu gândul la puţinii bani rămaşi, n-a stat deloc în casă noaptea aceea. A luat o cădiţă de plastic albastră cu fundul spart pe jumătate, a legat-o cu o sârmă şi haida, spre uliţă. Dimineaţa a privit sleită de puteri la isprava din timpul nopţii şi i-a venit să se lase jos şi să dea drumul la sârma atârnată de cădiţă. Nu se vedea mai nimic din ce făcuse. Apoi i-a încolţit în minte un gând: „Ar fi fost mult mai rău dacă nu duceam zăpada în timpul nopţii.”

Spre prânz, o echipă de televiziune a filmat-o în timp ce căra cu cădiţa, mecanic, bucăţi de zăpadă îngheţată de gerul năprasnic şi le ridica cu greu peste mormanul dinspre uliţă. În apropiere, câţiva bărbaţi tineri, în putere, aceiaşi care primiseră bani şi mâncaseră cozonac de februarie, stăteau cu mâinile în buzunare şi o priveau pe bătrână trudindu-se.

„Nu mai am de unde să le dau,” îşi tot spunea femeia şi trăgea mai departe de cădiţă. Încă o dată, încă o dată, încă o dată. „Dacă o vrea Dumnezeu, în câteva săptămâni oi culege iar ghiocei din spatele casei” şi, încălzită de acest gând înfăşura sârma strâns pe mănuşa brăzdată de rugină şi mai căra o dată bucăţile de alb. „Ce bine că alunecă uşor cădiţa asta. Numai de n-aş cădea. E cădiţa lu’ fi-miu ăl mare. Vezi,” se felicita ea cu un surâs în colţul gurii, „dacă nu l-aş fi avut pe el, îmi mai rămânea mie cădiţa asta acum? Tot Dumnezeu, săracu’ le potriveşte să ne fie bine la toţi. Dacă mai aveam bani,” trecu o umbră peste faţa ei ridată, „dădeam şi la băieţii ăştia, să-mi deszăpezească şi să aibă şi ei, săracii, că tare greu e acum pe criza asta.” Şi, privită de bărbaţi şi de operatorul tv, mai trecu o dată spre locul în care descărca omătul îngheţat.

„Ai cât îţi trebuie,” îl întrebă reportera pe cameraman. „Da,” răspunse acesta. „Păi, şi atunci ce mai stai? Hai odată la maşină că mi-s mâinile bocnă.” „Stau, că... am aşa senzaţia că bătrâna seamănă cu bunică-mea.”

Sandu BARBU - Cozonac de februarie

Tweet