INSTINCTE SĂNĂTOASE

Periodic mă întreb dacă trebuie să-mi revizuiesc felul în care privesc alcătuirile lumii în care trăiesc. Hai să mă explic. Imaginaţi-vă un curs practic de limba italiană, da? Şi profa dă o veste bună: cei/cele care vor avea rezultate bune merg la vară în Italia pentru perfecţionare. Şi ceilalţi? mă întreb eu. Mă trezesc că spun:

- Eu cred că ar trebui oferite burse de perfecţionare celor care-s mai slabi. Aşa avem un dezechilibru: unii vor fi extrem de buni, iar alţii extrem de slabi.

A fost ca şi cum n-am spus nimic. Ca şi cum am tăcut. Şi apoi chiar am tăcut. Am crezut în continuare că ar trebui ajutaţi în primul rând cei slabi, dar n-am mai motivat de ce. Majoritatea oamenilor cred că cei slabi nu merită investiţie, aceasta e pentru fruntaşi şi premianţi. Lumea merge înainte din pricina olimpicilor, nu din cauza loazelor. Nu-ţi place, treaba ta, dar asta este realitatea.

Am citit ieri în „Adevărul” despre un profesor de latină de la Gheorghe Şincai din Cluj, Alexandru Dudău, care declara că reuşita unui dascăl nu este dată doar de numărul de olimpici, ci şi de cel al elevilor aflaţi pe marginea corigenţei, care au ajuns să ia note bune. Oare de ce se chinuieşte proful de latină şi cu loazele? Mulţi vor spune: „Fă tu aşa, noi o să avem un dosar plin de reuşite prin elevii olimpici pe care i-am scos.” Aşa îmi explic că se clădeşte „gloria” profesorilor: „Ia uite ce a ieşit din mâna mea!”.

Din cauza profilor şi profelor care trăiesc de pe urma transpiraţiei elevilor, liceele sunt locuri de chin şi pentru elevii foarte inteligenţi. Îmi spunea un elev dotat că a fost aproape asaltat şi obligat, ba chiar ameninţat că dacă nu participă la olimpiadă, va avea probleme. Ştiţi ce este în liceele voastre, profesori? Vorbesc cu cei care merită numele de profesori, nu cu călăii cu diplomă de dascăl. Ştiţi ce este? Acelaşi lucru ca în căminele în care unii părinţi îşi forţează copiii să facă ceea ce nu pot pentru a da ei bine în societate. Am auzit lucruri îngrozitoare. Cum că, la un anumit colegiu, dacă eşti luat de rău din prima, zbori de acolo. Învăţământ punitiv... un nonsens. Şcoala trebuie să fie locul cel mai frumos din viaţa unui om, un foc la care să te încălzeşti în zilele de iarnă ale bătrâneţii. Un loc care să te stimuleze să înveţi mereu. În schimb, şcoala e un loc al ameninţării, al retalierii – cum ar zice englezul, al răzbunării – şi al pedepselor vrednice de penitenciare – şi nici de ele!

Cei slabi nu învaţă, nu-i aşa? Sunt fete şi băieţi care se vor rata – şi vom avea grijă să-i marcăm de acum, ca să nu încurce pe nimeni. În loc să găsim soluţii să-i facem studioşi, ca „dascăli” ne grăbim să scriem „rebut” pe elevii care, credem noi, nu vor să înveţe. Dar să ne întoarcem la „buni şi slabi”.

De unde înclinaţia asta la mine pentru cei „slabi?” Poate că există un echilibru în natură... sunt unii care se ocupă numai de cei ce vor deveni „mari”, iar alţii... de ceilalţi, de oamenii mici ai lumii, care nu-s buni decât să moară în războaie pentru patrie.

Mă uitam la un meci de baschet şi, aşa cum fac de obicei, după prima jumătate a primului sfert, îmi alesesem echipa cu care „să ţin”. În sfertul doi, „echipa mea” a început să piardă teren şi să facă faţă din ce în ce mai greu presiunii celeilalte echipe. În sfertul patru, era deja un avantaj mare pentru echipa cealaltă. Ultimul efort al, deja, perdanţilor n-a reuşit decât să-i facă şi mai vulnerabili şi, în loc să reducă măcar din avantaj, au mai primit câteva coşuri. Am trimis un SMS uneia din fetele pe care le antrenez la baschet: „Oare de ce echipa cu care ţin eu pierde întotdeauna?” Şi am primit cel mai frumos mesaj din viaţa mea: „Tu mereu eşti de partea celor mai slabi.”

Fie însă că „ţin” eu cu ei sau nu, ei tot vor fi învingători în nomenclatorul meu; pentru că, pentru mine, un om slab nu este cel care pierde în viaţă, ci cel ce renunţă la luptă. Care e diferenţa dintre un olimpic şi un elev slab? Lumea asta sucită va pufni arogantă şi va spune: „Diferenţă de clasă!” ...când, de fapt nu este nici o diferenţă, dacă cei doi nu renunţă la luptă.

Un antrenor tânăr de baschet pe care l-am cunoscut acum mai bine de un an avea la un moment dat ca status o cugetare pe care mi-am însuşit-o: „Hard work pays off where talent fails to work hard,” munca grea aduce roade acolo unde talentul nu munceşte din greu. Eu încă mai cred în Mary Poppins, în Dorothy şi Toto, în Tom Degeţel şi Cenuşăreasa. Şi nu înţeleg cum un popor poate alege un Făt Frumos sau o Ileană Cosânzeană ca valori spirituale pe care să le transmită generaţiei tinere şi apoi să se mire de înclinaţia acestora către cariere de manechin, fotomodele sau feciori de bani gata. Eu? Voi zâmbi în primul rând celor slabi. Mă voi ocupa mai degrabă de cei căzuţi sau descurajaţi şi mai puţin sau deloc de cei aflaţi în top. Mă voi face scară pentru primii, chiar dacă voi înceta eu însumi să mai urc. Mă tem că ce această lume numeşte instincte sănătoase nu sunt decât porniri animalice şi ceea ce-i stârneşte entuziasmul este mai degrabă o vânare de vânt, şi nu o înaintare matură către Oraşul de Smarald. Dacă vrei să critici ce am scris, nu te obosi. Îţi scriu de acum răspunsul meu: mi se rupe sufletul pentru tine. Ai toată compasiunea mea.

Sandu BARBU - Instincte sanatoase

Tweet