SINCER

Când scrii pentru un public – şi hai să rămânem doar aici, pe pagina asta – vei întâlni la început un entuziasm din partea celor care simt undele pe care le transmiţi. În timp, apare opoziţia. Poţi scrie în aşa fel încât să nu superi pe nimeni. Sau poţi fi franc, şi vei avea împotrivire. Întrucât nu există doi oameni la fel, nu te poţi aştepta numai la înţelegere sau discuţii calme, politicoase. Te mai trezeşti muşcat de picior, de mână; lovit cu rigla la palmă. Ce faci, te laşi sau mergi mai departe? Dacă te-ai apucat de scris doar ca să te afli în treabă, te vei lăsa sigur. Şi bine faci. Că sunt destui care n-au ce spune şi totuşi o fac. Dar dacă tu crezi pe bună dreptate că ai ce da publicului? Atunci mergi înainte.

În urma unei discuţii în contradictoriu, odată, demult, cineva a spus că, până la urmă, nu contează divergenţele de moment. Un om sincer va ajunge în cele din urmă la adevăr. Daţi-mi voie să vă explic de ce nu cred asta şi de ce susţin că e bine să nu înghiţim nimic pe nemestecate.

Unii cresc îmbrăţişând ideea că, dacă iubeşti, poţi face orice – „ama et fac quod vis” spunea Augustin, iubeşte şi fă ce vrei. Da, e corect. Dacă iubeşti, nu poţi face rău. Teoretic. Pentru că dacă noţiunea ta de iubire e sucită, nu se sfârşeşte deloc cu bine partea aia cu „fă ce vrei.” Că unii cred că sentimentalismul trece drept iubire. Se lasă pradă unei injectări cu „flower power”, „make love, not war” până în punctul în care cineva le înşeală încrederea şi îi curăţă de bani, de drepturi, de bunuri sau mai ştiu ce altceva. În momentul ăla, vine criza. Temelia de nisip pe care au zidit se năruie şi se văd nevoiţi să ia în consideraţie posibilitatea de a-şi zidi concepţiile pe stâncă.

Sinceritatea nu este singura premisă de la care să plecăm ca să ajungem la adevăr. Vrem, nu vrem, fiecare din noi ducem în spate un balast cultural şi convenienţe sociale care ne opresc să raţionăm, uneori, cu bun simţ. La ce adevăr poate ajunge un taliban care crede că femeia este inferioară bărbatului? La „adevărul” lui.

Există un adevăr absolut? ne întrebăm atunci. Da, într-o lume perfectă. Într-o societate ca a noastră însă variabilele sunt atât de numeroase, încât în post-modernismul în care ne scăldăm de ceva vreme nu găsim ca soluţie decât un relativism leneş în care totul este admis, anything goes, totul merge, totul poate fi explicat cumva. Aşa cum spunea preşedintele Clinton când a fost întrebat dacă a făcut sex cu Monica Lewinsky: „Depinde ce înţelegi prin sex.”

Aşa că revin: talibanii sunt sinceri. Ei iubesc legea aşa cum iubeşte Ion pământul şi Elena Udrea ţara. Ion iubeşte pământul ignorându-şi nevasta care i-a adus ca zestre pământul, Elena Udrea, cum a şi declarat, iubeşte ţara mai mult decât cetăţenii ei, iar talibanii legea mai mult decât omenia. Cum ai vrea să ajungă ăştia la adevăr? Cum să n-ajungi agnostic, ca Pilat: „Ce este adevărul?” spus aşa, cu lehamite de om care ştie că în politică n-o să afli adevăr cum nu vei găsi păr pe broască.

Ca să nu transform scriitura mea de azi într-un volum fluviu, repet că găsirea adevărului nu ţine de sinceritate, ci de ce faci cu sinceritatea aia a ta. Saul, sincer, îi prigonea pe creştini, creştinii, sinceri, făceau cruciade împotriva musulmanilor, iar protestanţii de prin Irlanda, sinceri, dau cu pietre în catolici şi viţăvercea. Calea către adevăr e una îngustă, de meditaţie obiectivă, pornind de la întrebarea „şi dacă tot ce ştiu e incorect?” Că sinceritatea cam de aici trebuie să înceapă: de la premisa că trebuie să-l ascult cu atenţie şi pe cel ce-mi spune că sunt beat – chiar dacă nu-mi prea pică bine. Apoi merg îngândurat către alt subiect şi altă opoziţie constructivă, zic eu, întrebându-mă ce-am să fac dacă-mi spune iar cineva că-s beat. Astfel, a te întreba sincer dacă celălalt are dreptate e o virtute, câtă vreme a crede sincer că tu ai dreptate mereu, e o inepţie.

Sandu BARBU - Sincer

Tweet