15 Ian

MANIFESTAŢIE

Ianuarie 15, 2012
Scris de Sandu Barbu

Eram la Iaşi. 1987. 17 februarie. Ceauşescu mersese prea departe. Lua frecvent curentul studenţilor după ora 20:00. ÎN SESIUNE. Orice dictator face la un moment dat o greşeală din prea plinul nebuniei lui. Nu iei curentul studenţilor când aceştia au de învăţat. Că ei învaţă doar în sesiune şi în general îşi bat joc de şcoală, de viaţa lor şi de viaţa celorlalţi, ăsta e un lucru bine cunoscut (unii vor sări că „noi nu facem aşa ceva”. Voi, ăia trei, nu faceţi. Restul, da.). Cu toate astea, tânărul este neînfricat şi are energie. În seara de 17 februarie scriam revoltat, cu mâinile îngheţate, o poezie pe care am numit-o ulterior 1987 şi pe care v-o recit la finalul textului de azi. De mâine într-o lună se fac fix 25 de ani de când am scris-o. Atunci nu aveam curent să mă încălzesc şi seara venea repede, lăsând doar o umbră mare pe foile mele. Am auzit strigăte afară: „Haideţi cu noi, haideţi cu noi.” M-am uitat de la fereastra „C”-ului în care eram cazat (căminele studenţeşti din Copou erau notate cu „C”, cele din Puşkin cu „P”, iar cele din Tudor Vladimirescu cu „T”). O masă de studenţi scandau. Am căzut pe genunchii mei de quasi-ateu şi am mulţumit – nu ştiu cui – pentru ocazie. M-am îmbrăcat, am ieşit şi am încuiat. M-am alăturat masei de studenţi şi am scandat până am ajuns din nou în Puşkin, de unde plecase totul. În Puşkin erau numai fete cazate. Povestea spune că un grup de fete (probabil cu colegi sau prieteni), neavând ce face din cauza privării de curent (sic!), au ieşit, posibil, la o ţigară în faţa căminului şi au râs şi şi-au bătut joc de situaţie până au strigat să coboare şi alţii. Au făcut-o mulţi (în cameră era oricum frig – comitetul de cămin era însărcinat cu scoaterea patroanelor de la tabloul electric central). Şi le-a venit o idee. Ce-ar fi să mergem în Copou să-i luăm şi pe băieţi? Şi ne-au luat şi pe noi. Pe unii. Băieţii cuminţi au stat în banca lor. Probabil azi sunt profesori universitari sau politicieni. Revoluţia se face cu cei plini de foc, nu cu băieţii cuminţi.

Am coborât în Puşkin ca să luăm ce mai era de luat. Apoi am cotit spre Codrescu. Am mai strâns şi de acolo şi am coborât spre „Râpa Galbenă” pe o stradă paralelă cu cea a Universităţii pentru că se zvonea că urma să ni se taie calea pe acolo. Pe străzile întunecate ale Iaşiului, o coloană tânără provoca ieşirea unor lumânări la geam, în spatele cărora se auzea „Bravo, mă, copii! Mergeţi înainte!” Ţin minte că un om cu o geantă a mers cu noi o vreme, fericit şi apoi mi-a spus, trist, că nu-şi poate risca familia, dar că noi să mergem mai departe. O, de şi-ar cunoaşte ţara eroii şi i-ar apăra când e nevoie!

Coloana era de-acum mare. Mergeam spre cartierul studenţesc Tudor Vladimirescu. Am ajuns la marele T17. „Meca, meca,” strigam toţi. Nu aveam efervescenţe islamice. Îi chemam jos pe studenţii de la mecanică. Lanterna mea dreptunghiulară era singura lumină artificială din coloană. Cei din T17 nu coborau. Cineva a dat cu bocancul în geamul de la intrare. Am sărit imediat şi am terminat lucrarea. Am fost printre cei cinci care au intrat în cămin. Comitetul de cămin, vândut societăţii socialiste multilateral dezvoltate, ne-a întâmpinat alături de câţiva securişti. Ne-am unit atunci braţele şi am înaintat în stânga spre scările în spirală. Am avut surpriza să-i vedem pe studenţi îmbrăcaţi, dar „stând pe gard” cum zice englezul, nehotărâţi dacă să iasă sau nu. Mă mândresc cu ce am făcut atunci. Am ştiut că eu port focul de afară, că duc făclia revoltei. Le-am spus:

- Trebuie să ieşim, măi, băieţi! E ruşine. Au ieşit fetele din Puşkin. Nu puteţi sta aici! N-au ce să ne facă dacă ieşim toţi.

Greşeam, desigur. Aveau ce să ne facă. Şi ne-au şi făcut. Dar atunci nu ştiam şi nu credeam asta. M-am întors şi am mers înapoi, sigur că sunt urmat. Trădătorii din hol au venit spre mine. Am tras cu coada ochiului în spate. NU ERA NIMENI. M-am întors repede şi i-am luat la rost. Am auzit de jos un glas enervat al unuia de la securitate:

- Care vorbeşte acolo?

Şi, când toţi studenţii au fugit care încotro, am înţeles. Eram singur. Am căutat o ieşire şi am găsit-o. N-am ieşit însă fără a-l opri pe unul din studenţii care veniseră după mine şi a-l trimite să le spună şi celorlalţi pe unde să iasă. Securitatea păzea faţa căminului, iar studenţii ieşeau prin spate! Atunci eram cumva ruşinat. Aş fi preferat să ieşim prin faţă, fără teamă. Dar aici chiar că „the end justifies the means”, scopul scuză mijloacele.

Vorbeam cu câţiva din lideri. Unii susţineau că trebuie să rămânem la lozinci care ţin numai de problema noastră. Eu vibram să strigăm: „Epoca luminii” şi să ducem coloana în cartierele muncitoreşti. Vedeam Iaşiul ridicat la luptă de către studenţi. Am scandat şi „epoca luminii”. Dar mai ales: „Vrem lumină să-nvăţăm, apă ca să ne spălăm!” (Şi cu apa stăteam prost). Ajunşi din nou în Puşkin, coloana s-a dezumflat. Au căscat fetele noastre şi au mers la nani că era deja trecut de miezul nopţii. Era 18 februarie. Era o zi care – ar zice unii – ar fi trebuit să mă ţină acasă. Sunt lucruri pe care nu le pot declara pe blog. Ideea e că de-aia nu ştiţi de manifestaţia din 17-18 februarie 1987 de la Iaşi. Pentru că mulţi din coloana de manifestanţi făcuseră grupuşoare şi râdeau prosteşte. Pentru că vocaţia de revoluţionar e o alegere, nu un dat nativ. Pentru că mulţi vor, puţini sunt dispuşi să meargă până la capăt pentru a dobândi ce vor. Pentru că multi sunt vocati pauci vera electi, mulţi sunt chemaţi, puţini vor fi aleşi. Pentru că mulţimea e ca apa. E ceva care urlă, se dezlănţuie împinsă de vânt de schimbare şi apoi rămâne ca luciul de lac. Oare aşa va fi şi seria manifestaţiilor împotriva lui Băsescu şi ai lui? Nu ştiu. Sper că nu. Sper să fiu un vizionar şi, ceea ce am văzut atunci să se aplice şi azi. Atunci, în