POVESTE

În vremea în care i se făcea proces de intenţie unui fost primar al Băii Mari am scris o poveste. Timp serios a trecut de atunci. Nu-i mai pasă nimănui de ce a fost. Fiecare îşi vede de viaţa lui şi toţi suntem prea ocupaţi, neinteresaţi, leneşi sau neputincioşi de a da o mână de ajutor. Nu cred că a mai existat în istoria democrată a României un caz în care să condamni un om pe suspiciunea că a avut interes să cumpere un imobil cu un preţ incorect.

Chiar dacă s-a dovedit că imobilul s-a cumpărat cu preţul pieţei – ba chiar mai bun decât evaluarea profesionistă a preţului pieţei – primarul Băii Mari a fost condamnat la închisoare. Oare nu la fel ar trebui judecaţi elena udrea şi guvernul boc pentru „investiţiile” dezastruoase pe care le-au făcut? Sau pentru deciziile bune pe care nu le-au luat? Îşi „asumă răspunderea” mereu adoptând legi catastrofale, dar nu plătesc pentru foamea şi dezolarea din ţară. Dacă şi-au „asumat” răspunderea, nu e normal să fie cercetate urmările a... ceea ce şi-au asumat? În amintirea liniştii şi climatului în care funcţionau 5 televiziuni în Baia Mare şi cei mai mulţi oameni aveau de lucru şi priveau cu veselie către vacanţa de vară, iată Povestea pe care am scris-o despre alegerea de a arunca ce e bun la gunoi şi de a întrona teroarea şi corupţia.

POVESTE

A fost odată un vornic, pre nume Înger Creştin. Şi-acest vornic avea mulţi ochi aţintiţi asupră-i. Mai ales ai altor vornici care-l cam pizmuiau pentru galbenii pe care acesta îi primea cu simpatie de la Înaltele Curţi ale unor împărăţii bogate. Ei, şi acum trebuie să vă spun, dragii mei, că acei vornicei erau mult nevolnici faţă de cel pe care-l duşmăneau. „Ce nume mai e şi ăsta?” scrâşneau ei din dinţi. Dar nu asta îi supăra cel mai tare, ci că oamenii din popor îl binecuvântau şi-l numeau îngerul păzitor al Ocnei celei Mari, o cetate care creştea şi îi minuna pe toţi cei care-i intrau pe porţi.

Oamenii începuseră să murmure prin târguri şi ziceau aproape fără sfială: „Cum se face că vornicul Ocnei celei Mari izbândeşte în tot ce apucă să înfăptuiască, iar vornicii noştri nu izbutesc mai nimic?” Vezi bine, vornicii lor erau înţeleşi între ei să adune mai degrabă averi decât să grijească de soarta cetăţilor lor, iar lumea începea să nu-i mai aibă la inimă. „De ce unul poate, iar mulţi nu? Nu cumva unşii de la Domnie s-au dedulcit la agoniseala de obşte?” Vornicii au prins de ştire şi, nu-i vorbă, mişelia lor începuse să se vadă ziua-n amiaza mare. Zi şi noapte s-au muncit ei să-i afle căderea vornicului celui harnic, căci, pentru dânşii nu era cale de întoarcere. „Ori noi, ori el,” şi-au spus ei. Dar orice făceau, nici cu un fulg nu-l puteau atinge. Au găsit atunci un răspopit care ar fi vândut pe oricine pentru o dregătorie şi l-au linguşit până când acesta le-a zis: „Luminate feţe, boieri dumneavoastră, cui pe cui se scoate. Celui ce e cinstit, aruncă-i în cârcă necinstea, pe cel ce iubeşte adevărul, fă-l mincinos, iar celui sfânt scoate-i vorbe de necurăţie şi mârşăvii nenumărate.” „Dar cum să înfăptuim asemenea lucrare,” s-au mirat vornicii. Atunci răspopitul a prins iarăşi să vorbească şi a zis: „Voi vorbi cu oamenii mei, care vor împrăştia vorba că vornicul şi-a ridicat conac din sudoarea frunţii lor, iar eu voi înainta până la Sfânta Biserică şi-l voi învinovăţi de blasfemie; a te numi Înger Creştin este cea mai mare insultă.” „Bine, dar,” s-a sculat un vornic mânios, „asta am mai încercat şi noi, iar Biserica locului nici n-a vrut să audă. Ba chiar a spus că vornicul trăieşte la înălţimea numelui pe care-l poartă!” Răspopitul a clipit cu înţeles, măsurându-şi vorbele şi a zis cu glas scăzut: „Boieri dumneavoastră, nici Rîmul nu s-a zidit într-o noapte. Un aşa duşman nu-şi va găsi pieirea decât cu multă trudă, răbdare şi chibzuinţă. Eu însumi sunt răspopit din pricina îngustimii preoţimii din Ţinutul celor patru oblastii. La vremea cuvenită, alţi juzi îl vor judeca şi alt divan îl va îngenunchea.” Iar vornicilor le-a plăcut vorba răspopitului, cea şuierată cu limba sa despicată.

Şi aproape cinci vremi s-au scurs de când răspopitul ceruse Bisericii capul vornicului nostru. Şi s-a întâmplat că o mare nenorocire a cuprins Împărăţia Celor Cincizeci de Divane; şi frică mare a cuprins întreaga suflare, căci multe domnii şi stăpâniri făceau negoţ cu această Împărăţie de peste marea cea mai mare. Dar cel mai amarnic s-au îngrijorat vornicii cei pizmaşi, căci în cetatea Ocnei celei Mari oamenii erau încă fericiţi şi, ziceau ei, păziţi de îngerul lor creştinesc. Acesta căpătase trecere la curţile înalte care-l priveau cu prietenie şi promiseseră să citească zapisul prin care dânsul îi anunţase că Cetatea sa este vrednică să fie ajutată să primească oaspeţi din străinătăţuri, dornici să-şi lase galbenii la hanurile nemaivăzute ale Ocnei celei Mari şi ale întregului ţinut al celor patru oblastii. Numai că, într-o zi, când s-a văzut prapurul portocaliu cu însemnul de balaur pe turla cea mai înaltă a castelului domnesc al Cetăţii Bucuriei, s-a auzit un mare strigăt: „Vodă-Matrozul i-a învins pe neputincioşii ce-i voiau scaunul.” Oamenii au început, de frică, să se închine înaintea prapurului portocaliu şi chiar să şi-l pună la uşa casei. Ba chiar şi dregătorii au început să tremure şi spuneau: „Cine să se pună cu Vodă-Matrozul, dacă nici Casa Crinului Sfântului Anton-mucenicul, nici jupânul cel roş, Geană-boiarul nu i-au putut, amândoi, veni de hac?”

Şi aşa a ajuns să fie judecat de blasfemie Îngerul Creştin înaintea unor juzi din altă Cetate, supusă primului boier al lui Vodă-Matrozul. S-au grăbit atunci juzii să-l învinuiască şi să-l întemniţeze. Şi orice au făcut toţi cei ce-l iubeau pe Înger, acesta tot în butuci a ajuns.

Se spune că un mare întuneric a cuprins atunci cetatea Ocnei celei Mari, iar hrisoavele n-au mai scris nimic despre dânsa. Lumina s-a îndepărtat încet-încet din Împărăţia aceea, căci oamenii ei s-au ascuns în locuri dosnice, de frica celor ce umblau belicoşi pe uliţe cu flamuri portocalii. Căci aşa se aşterne uitarea peste cei ce din prea multă dragoste de viaţă, uită să trăiască şi pentru ceilalţi. Şi nimeni nu poate trăi în minciună şi în tăcere fără să plătească preţul căderii şi ruşinii.

Voce:

Sandu BARBU

Tweet