VESELII GOI - 1

Lucrurile stau aşa: Am prea multe idei în cap. Aşa că iau una şi scriu. Bun.

Aud urlete în vecini. Sunt deopotrivă iritat şi neliniştit. Mă dumiresc: urletele sunt hohote de râs. Ce, n-am mai auzit niciodată oameni râzând cu poftă? Cu poftă... hm... poftă... genul ăsta de râs e aşa de gol... de impudic... de nepăsător că te-ar putea cineva privi sau auzi. Pare că spune: „Acum doar eu exist şi nu-mi pasă ce faceţi voi!”

Uite cum e cu râsul ăsta gol: dacă la început de an scrii că ai o senzaţie de tristeţe, doi-trei prieteni îţi vor răspunde imediat, încercând să te încurajeze. Restul, vor evita să citească şi vor migra spre pagini populate cu bancuri şi filmuleţe youtube „haioase”. Îmi pare rău să constat că, deşi e absolut normală veselia, nu întotdeauna aceasta este una sănătoasă. Sunt două categorii de oameni: veselii goi şi veselii plini. Goi pe dinăuntru, plini pe dinăuntru. Primii, veselii goi, ocolesc subiectele grave, serioase. Sunt agresivi şi infantili dacă le ameninţi „voioşia”. Infantili pentru că numai copilăria, ca regulă, este centrată doar pe satisfacerea propriilor plăceri: jucării, joacă, senzaţii, dulciuri... când copiii nu sunt disciplinaţi, se transformă în maşini agresoare. Urlă, izbesc, strică şi se tăvălesc pe jos până obţin ce vor. Adulţii care au ales să nu crească îşi văd numai de jucăriile lor. Pentru ei viaţa există pentru „gratificare a simţurilor”. Fug ca dracu’ de tămâie dacă sesizează oameni nefericiţi. EI NU VOR SĂ DEA NIMIC CELORLALŢI DACĂ ŞTIU CĂ NU PRIMESC CEVA LA SCHIMB. Ei n-au experimentat decât o singură dată ce înseamnă să-i mângâi pe cei întristaţi – şi au decis că e o pierdere de timp.

Şi e ciudat că se aude în lume mai mult râs decât plâns (în afară de telenovele)... pentru că oamenii care plâng sunt mai mulţi decât cei care râd. Hohotul de râs al planetei însă ne anunţă că, pentru a-şi păstra „voioşia”, celor cărora le merge bine le e mai lesne să-i acopere cu un râs puternic pe cei ce plâng şi oftează. M-am apropiat de ei şi le-am privit capul. A sunat a plin. Unii sunt inteligenţi; spun lucruri inteligente, fac lucruri inteligente; dar când am ciocănit la uşa pieptului lor, a sunat a lemn stricat, ca şi cum ai lovit peretele unei scorburi adânci. Şi am înţeles. În orice adult ESTE un copil. Şi asta e bine. E bine să rămâi copil. Dar nu prost crescut.

Voce:

Sandu BARBU

Tweet