Voiceblog Audio Blog cu Sandu Barbu

13 Mai

EVA PRINTRE BARBA...RI

Mai 13, 2013
Scris de Sandu Barbu

OK, S-a întâmplat că am postat ceva pe Facebook şi m-am trezit cu un off topic pe el. Dar ceea ce se discuta era de fapt ecou la explicaţia altei postări. M-am decis să-mi fac poziţia clară aici, pe blog. Pe cei mai mulţi nu-i va interesa, dar asta chiar nu mă interesează. Aşa cum am mai declarat, nu mă interesează dacă blogul meu nu este popular. Dorinţa de a mă exprima „caleidoscopic” este prea puternică; vorbesc despre o groază de lucruri, citez şi interpretez propria-mi creaţie şi a altora, dar fundamentul vorbirii mele este unul, sper, profund spiritual, care îşi are esenţa în Biblie. Voi repeta ca şi Pavel: vorbesc cu umilinţă, din perspectiva primului dintre păcătoşi, dar cu reverenţă pentru adevăr şi recunoştinţă pentru iertarea de la cruce. Dacă vă plictiseşte subiectul „e femeia inferioară bărbatului?” nu daţi, vă rog, drumul la player, pentru că urmează părerea mea despre acest lucru.

ADEVĂRUL PREZENT

În lumea noastră, creştinismul este în general anchilozat şi fundamentalist. Motivele sunt două: fie conducătorii religioşi sunt bine intenţionaţi, dar, ca să nu greşească, rămân la litera Scripturii, fie sunt neconvertiţi în structura lor intimă şi au o viziune inchizitorială, de excomunicare şi mântuire prin fapte. Frica de a interpreta anumite versete altfel decât au auzit de la amvon îi face pe prea mulţi să spună: „monseur scrie, monseur citim!” Poate şi eu fac asta în anumite privinţe, şi de aceea cer îngăduinţă de la cei pe care o să-i mătrăşesc mai la vale.

Vechiul Testament reprezintă o culegere de texte scrise de persoane care au trăit într-o perioadă în care era naturală sclavia. Chiar şi unii scriitori inspiraţi nu au putut reda mai mult decât au înţeles, bieţii de ei, de la Izvorul oricărei înţelepciuni. Căci Dumnezeu nu forţează lucrurile. În istoria acestei lumi au existat etape de creştere în care Dumnezeu a fost nevoit să Se coboare la nivelul unei gândiri tributare evului, educaţiei şi culturii decăzute din pricina păcatului. Iată numai un exemplu: „Dacă un om va lovi cu băţul pe robul său, fie bărbat, fie femeie, şi robul moare sub mâna lui, stăpânul să fie pedepsit. Dar dacă mai trăieşte o zi sau două, stăpânul să nu fie pedepsit; căci este argintul lui.” Exodul 21: 20, 21. „Să nu fie pedepsit; căci este argintul lui?” Acesta este un citat care poate face pe mulţi să renunţe fără remuşcări la creştinism. Un Dumnezeu al iubirii consideră că un om poate ucide un alt om în bătaie şi e ok pentru că e proprietatea lui? Sau ăsta e singurul limbaj pe care-l pricepeau oamenii de atunci? Atunci nu este altă cale decât să acceptăm că Scriptura este adevărată, dar nu totul este aplicabil oricui, oricând şi oricum. Aici intervine noţiunea de adevăr prezent, care nu înseamnă altceva decât că ceea ce era perfect acceptabil pentru o etapă în dezvoltarea înţelegerii umane, este de neconceput pentru o epocă ulterioară – cum spunea îngerul Gabriel lui Daniel: „Tu, însă, Daniele, ţine ascunse aceste cuvinte, şi pecetluieşte cartea, până la vremea sfârşitului.... Atunci mulţi o vor citi, şi cunoştinţa va creşte.” Daniel 12:4. Pentru cei de pe vremea lui Daniel, prorocia despre noi, cei de azi, nu era relevantă. Pentru noi însă, e adevăr prezent, căci niciodată în istoria lumii cunoaşterea de Dumnezeu nu a explodat ca acum, ceea ce ne plasează în perioada profetică anunţată ca „timpul sfârşitului”. Dar să ne reîntoarcem puţin la cei care au trăit în epoca sclavagistă.

O CREŞTERE CONTINUĂ

Pentru noi e oripilant, dar ăsta era singurul mod în care creşteau oamenii atunci: în abrutizare, în violenţă, în lipsă de respect pentru viaţă. Iată legea talionului, din Vechiul Testament: „Vei da viaţă pentru viaţă, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mână pentru mână, picior pentru picior, arsură pentru arsură, rană pentru rană, vânătaie pentru vânătaie.” Exodul 21:23-25. Cum vi se pare? Îi aud pe mulţi creştini fără minte oftând după „vremurile de mare credinţă” când Dumnezeu făcea minuni mari. Făcea minuni pentru că nu se puteau ţine în frâu altfel cei ce-şi spuneau oameni. Pe măsură ce cunoştinţa a crescut, omenirea a evoluat în înţelegerea cerinţelor reale ale lui Dumnezeu. La venirea lui Isus, Acesta le-a spus ucenicilor: „Aţi auzit că s-a zis: «Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte.» Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviţi celui ce vă face rău. Ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt.” Matei 5:38, 39. Păi cum rămâne, stimabililor, cu Vechiul Testament? Nu e bun? Ba e bun: ca să vedem cât de îndobitociţi putem ajunge din cauza păcatului! Poate vreunul din stimabilii mei contrazicători să vie şi să puie mânuţa-n foc că Isus n-ar spune azi: „S-a zis celor din vechime să întoarcă şi obrazul celălalt, dar Eu vă spun să judecaţi toate lucrurile după dreptate şi să faceţi totul după îndemnul Duhului”? Tot Isus spunea: „Mai am să vă spun multe lucruri, dar acum nu le puteţi purta.” Ioan 16:12. Vreau să vă spun ceva: Mereu vor fi lucruri pe care „nu le vom putea purta”, pentru că noi creştem în cunoştinţă şi pricepere. Nici chiar „dincolo” nu va exista un moment în existenţa noastră în care vom spune: „mda, cam asta ar fi, nu mai avem nimic de învăţat, am desluşit toată înţelepciunea lui Dumnezeu.”

Dovada creşterii noastre continue în Hristos şi a aşteptărilor Sale crescute de la veac la veac este conţinută în declaraţia următoare a Mântuitorului: „Nu vă mai numesc robi, pentru că robul nu ştie ce face stăpânul său; ci v-am numit prieteni, pentru că v-am făcut cunoscut tot ce am auzit de la Tatăl Meu.”. Ioan 15:15. E deplasat dacă spun că de la omul secolului XXI Isus aşteaptă o înţelegere superioară, vrednică nu robi, nici de prieteni, ci de fii şi fiice ale Celui Prea Înalt? Cu aceasta în gând să înţelegem

CĂDEREA OMULUI ŞI NECESITATEA MOMENTULUI

Eva nu a fost creată inferioară bărbatului. Şi nu a fost creată după bărbat pentru a arăta întâietatea acestuia, ci pentru a-l conştientiza că nu e întreg fără aceea care, cum a strigat Adam, este „os din oasele mele şi carne din carnea mea!” Genesa 2:23. Numai aceasta, şi este suficient să înţelegem cum „carnea din carnea mea” nu poate fi... inferioară mie! Mai mult, la crearea Evei – din coasta lui Adam – Dumnezeu a vrut să demonstreze că femeia nu va fi nici deasupra bărbatului (nu a fost creată dintr-un os al capului, spre exemplu), nici mai prejos decât bărbatul (nu a fost creată dintr-un os al piciorului). Prin cădere însă, femeia, ca aducătoare a răzvrătirii într-o lume desăvârşită, a pierdut, hai să zicem aşa, „dreptul de veto” la luarea de decizii, nu pentru că ar fi fost inferioară bărbatului, ci pentru că Dumnezeu a considerat că persoana prin care a venit păcatul e mai vinovată şi are mai mare nevoie să înveţe disciplina şi smerenia. Povara deciziei a fost încredinţată bărbatului. Iată cum se referă la acest tragic incident o femeie virtuoasă şi foarte apreciată ca autoare creştină, care a trăit în secolul XIX, până la începutul secolului XX:

„La creaţiune, Dumnezeu a făcut-o să fie egală cu Adam. Dacă ei rămâneau ascultători de Dumnezeu – în armonie cu marea Sa lege a iubirii – aveau să fie totdeauna în armonie unul cu altul; păcatul însă a adus discordie, iar unirea lor putea fi acum menţinută şi armonia păstrată numai cu preţul supunerii din partea unuia sau altuia. Eva a fost prima care a păcătuit. Ea a căzut în ispită datorită faptului că s-a despărţit de tovarăşul ei, contrar poruncii divine. Datorită cererii ei a păcătuit Adam şi de aceea ea a fost pusă sub stăpânirea soţului ei. Dacă principiile cuprinse în Legea lui Dumnezeu ar fi fost urmate de către neamul omenesc căzut, această sentinţă, deşi apărută ca un rezultat al păcatului, s-ar fi dovedit totuşi o binecuvântare pentru ei; dar faptul că bărbatul a abuzat de supremaţia ce i-a fost dată a făcut adesea ca soarta femeii să fie foarte amară, făcându-i viaţa o povară.” Ellen G. White – Patriarhi şi Profeţi, p. 36-37.

Păstrând în minte atât că trăim în vremea sfârşitului, cât şi necesitatea de a creşte continuu în înţelegerea planului divin, trebuie să înţelegem noua realitate, adevărul prezent din timpul nostru.

ULTIMA PREGĂTIRE

Este necesar ca noi care trăim în aceste zile frământate de conflict şi violenţă să ne deschidem ochii minţii pentru a vedea că limanul spre care de aproape şase milenii se îndreaptă corabia omenirii este la o azvârlitură de băţ. Nu mai e vreme de jocuri teologice şi dogme râncede. Cei care ne aflăm în pragul celui mai mare eveniment pe care-l va cunoaşte istoria modernă trebuie să încetăm să ne hrănim cu laptele credinţei şi „să creştem în toate privinţele, ca să ajungem la Cel ce este Capul, Hristos.” Efeseni 4:15. Ca oameni ai secolului XXI, învăţătura începătoare şi sucită de bărbaţi egoişti şi dominatori despre nevoia de supunere şi smerenie a femeii este un anacronism, măcar că Pavel ne tot avertizează, peste milenii, că „de acum vremea s-a scurtat. Spun lucrul acesta, pentru ca cei ce au neveste, să fie ca şi cum n-ar avea; cei ce plâng, ca şi cum n-ar plânge; cei ce se bucură ca şi cum nu s-ar bucura;” 1 Corinteni 7:29-30. Din perspectiva celor fireşti, Pavel vorbeşte aici ca un nebun, când, de fapt, acesta îndeamnă doar la maturizare spirituală rapidă, având în vedere „scurtarea vremii”. Ceea ce spune el în realitate este ca prioritatea noastră să nu fie soţul, soţia, necazurile, bucuriile etc., ci creşterea în înţelegerea datoriei prezente. Lucru care nu este deloc ceva nou, Hristos Însuşi ne avertizează că „toate aceste lucruri Neamurile lumii le caută. Tatăl vostru ştie că aveţi trebuinţă de ele. Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.” Luca 12:30, 31. Deci nu este vorba de o abdicare de la viaţă, ci de o stabilire de priorităţi care să fie spre interesul nostru veşnic. Căci „ce ar folosi unui om să câştige toată lumea, dacă şi-ar pierde sufletul?” Matei 16:26. În vremurile de acum, cuvintele pe care le vedeţi şi le auziţi pe acest blog, despre suflet şi mântuire, sunt dispreţuite şi trecute cu vederea de cei a căror prioritate este lumea şi viaţa de acum. Înfricoşătoare alegere. Căci ea duce cu sine groaza amuţirii, în ziua aceea, la întrebarea „cum ai intrat aici fără să ai o haină de nuntă?” Matei 22:12.