În seara asta am observat că băieţii de la cablu iar au făcut nişte amestecuri ca la cărţi cu programele, că prea ne obişnuisem noi să le găsim la fix. Aşa că am descoperit că în locul Paprikăi era Fishing & Hunting. Iar la noi în casă se bagă multă Paprikă – e program pe poziţia 3 if you know what I mean! M-am pus să caut Paprika pentru a pune pe poziţia ei de drept în locul vânătorului şi pescarului amator. Apoi mi-am zis „hai şi în bucătărie, că tot ştiu că e pe frecvenţa 245, 25 şi să-l bag şi acolo în memorie.” Ceea ce m-am pus în mişcare să isprăvesc. Şi ştiu exact ce voi face acum. Voi supăra o mulţime de vânători. Pe blogul ăsta am dreptul să supăr pe cine vreau. Şi am şi tupeul să cred că, dacă supăr, n-o fac mai niciodată inutil. Da, uneori poţi supăra pe cineva cu folos. Bogdane, ţii minte cartea aia de Taylor Caldwell, Testimony of Two Men, pe care mi-ai dăruit-o mulţi ani în urmă? Mi-a rămas în memorie un citat. Causticul doctor Jonathan Ferrier – un doctor House de secol 19 – a spus la un moment dat: „The greatest sin you can commit against your brother is to let him know that you know what he is – he’ll hate you forever.” Ăsta era un citat pe care am vrut să-l folosesc în filmul meu obsesie cu baschetul. Se traduce aşa: „Cel mai mare păcat pe care-l poţi comite împotriva fratelui tău e să-i dai de înţeles că ştii câte parale face – te va urî pe vecie.” Aşa că mă pun să le spun celor ce ucid de plăcere câte parale face pielea lor. Ca să ştim o socoteală.

Pot fi de acord ca vânătorii să vină în perfectă armonie cu legile unei lumi sucite şi violente şi să pună la punct un urs care vrea să guste cărniţă de om sau oarece lupi care atacă oamenii. Dar ceea ce am văzut la Fishing & Hunting în seara asta înainte să şterg pentru totdeauna acest canal din casa mea a fost de natură să mă revolte până la punctul la care nu ştiam dacă să plâng sau să rămân mut, nemişcat în faţa ororii cu care vânătorii nu numai că sunt obişnuiţi, dar numesc asta sport şi hobby. Pe fondul unei melodii mişcătoare, de o mare sensibilitate lirică, am văzut şi am auzit cum un glonţ a muşcat din carnea unui cerb, care a căzut în genunchi. Pe aceeaşi melodie sfâşietoare, am privit cerbul încercând să se ridice şi căzând la loc, în genunchi. Apoi camera a făcut un pas în spate şi l-am văzut pe cel care trăsese, pregătindu-se să tragă din nou. Cerbul nu înţelegea nimic. Acum o secundă fusese bine. Ce era greutatea asta care-i îndoise genunchii? L-am mai văzut apoi luptându-se să-şi ţină capul drept şi nereuşind. Coarnele îl trăgeau ba în stânga, ba în dreapta, jos, spre pământul care-i bea sângele. Viaţa care mai era în el pâlpâia încercând să-i păstreze coarnele falnice deasupra ierburilor înalte în care se prăbuşise. Preţ de câteva clipe mi s-a părut că se odihneşte, fericit, liniştit, fără grijă. Aşa de senin în faţa neantului îmi părea sufletul acela creat să ne bucure privirile şi să se bucure de protecţia noastră.

Anul de graţie 2012. Oameni ucigând de plăcere, nu ameninţaţi de spectrul morţii prin înfometare. Făpturi atente, cu armele lor în mâini, să ia ceea ce nu vor putea niciodată să dea înapoi. Făpturi ce-şi spun umane, ghiftuite şi sătule de spectacolul lumii cuprinse de holera senzaţionalului, cu simţurile tocite de prea mult lătrat interior. Făpturi care cedează locul în troleibuz, făpturi care au copii pe care-i sărută pe creştet – sau nu – dar cărora le promit, cu glas grav, puţind a importanţa de călău, că îi vor cadorisi când vor creşte mai mari cu o puşcă şi muniţie din belşug. Aud deja urletele apărării: „Onorată instanţă, oamenii mănâncă din ce vânăm noi!” Şi îmi sună în minte versurile:

„Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Şi codrul, ce adânc!

Plâng. Ce gândeşte tata? Mănânc şi plâng. Mănânc!”

Mă văd băieţel de şcoală, la foc, în poiană. Surioara acasă, bolnavă, aproape pe moarte, tatăl disperat, eu înfometat... şi înţeleg de ce ne trebuie inima căprioarei. Omul a întins mereu mâna după... ce n-are.

Sandu BARBU - Inimalic

THOSE WHO WISH TO HEAR (OR READ) THE TEXT IN ENGLISH SEE TEXT AND AUDIO PLAYER BELOW

La mine a fost pe dos. Când am început să lucrez la radio, am fost director. M-am mutat în alt oraş şi am lucrat iar. Dar am luat-o de jos în sus. De data asta am rămas jos. Că sus au fost alţii care au avut grijă să ies din schemă. În fine, un bun şef pe care l-am avut mi-a dat o poreclă: „Voce”. Am descoperit mai târziu – sper că nu prea târziu – că în loc să încerc să rostesc ce-mi trece mie prin ţeastă, aş face mai bine să fiu „voce” pentru lucruri scoase de o altă minte. Aşa m-am hotărât să scot din sacul cugetărilor omeneşti tot felul de ciudăţenii pe care să vi le pun sub ochi, dar mai ales să vi le las prin urechi. Astăzi încercăm să înţelegem „de ce bărbaţii nu pot câştiga”. Există două variante, una în română, şi una în engleză. Vă încurajez să le parcurgeţi pe amândouă, pentru că cele englezeşti au şi bonus. Şi mai ales să folosiţi butoanele feisbucale „LIKE”, dar mai ales „SHARE”. OK? Hai să vedem „de ce bărbaţii nu pot câştiga”. 

Dacă pui o femeie pe un piedestal şi încerci s-o protejezi de cursa nebună a vieţii, eşti un bărbat şovin.

Dacă stai acasă şi faci gospodărie, eşti un pămpălău.

Dacă munceşti din greu, nu ai timp niciodată pentru ea.

Dacă nu munceşti cât să poată fi numit „din greu”, eşti un trândav bun de nimic.

Dacă ea are o slujbă plictisitoare, monotonă, prost plătită, asta e exploatare.

Dacă tu ai o slujbă plictisitoare, monotonă şi prost plătită, ar trebui să-ţi mişti fundu’ şi să găseşti ceva mai bun.

Dacă eşti promovat înaintea ei, asta înseamnă favoritism.

Dacă ea primeşte o slujbă înaintea ta, aţi avut şanse egale.

Dacă-i spui ce bine arată, e hărţuire sexuală.

Dacă păstrezi tăcerea, eşti indiferent.

Dacă plângi, eşti un smiorcăit. Dacă nu, eşti un nenorocit insensibil.

Dacă o pocneşti, se cheamă maltratarea soţiei. Dacă te pocneşte ea, e autoapărare.

Dacă iei o decizie fără să o întrebi, eşti şovin.

Dacă ea ia o decizie fără să te consulte, e femeie emancipată.

Dacă-i ceri să facă ceva ce nu-i place, e dominare masculină.

Dacă te roagă ea, e un serviciu.

Dacă apreciezi formele unei femei şi lenjeria sumară eşti pervers. Dacă nu, eşti homo.

Dacă-i oferi flori, urmăreşti ceva. Dacă nu, eşti lipsit de sensibilitate.

Dacă eşti mândru de realizările tale, eşti plin de tine. Dacă nu, eşti lipsit de ambiţie.

Dacă o doare capul, e obosită. Dacă te doare pe tine capul, n-o mai iubeşti.

Dacă vrei să faci dragoste prea des, eşti obsedat. Dacă nu, ai pe altcineva.

Bărbaţii mor mai repede decât femeile.

Ar vrea ei!

Sandu BARBU - De ce barbatii nu pot castiga

Sandu BARBU - Why Men Can't Win

Religia – nu spiritualitatea – este cel mai mare rău al omenirii. Alin va descoperi asta, sper, peste ceva timp. Sau va alege să fie spălat la creier. Iată o primă declaraţie ca rod al „pocăirii” lui. „Nimic bun nu vine de la televiziuni”. L-am auzit şi la Capatos spunând că a renunţat „la tot.” Uou, uou, uou, stai aşe, stai şi nu mişca un mniez... ASTA înseamnă spălare la creier. Radicalismul „protestatar” care aruncă şi copilul din albie cu tot cu apa în care l-a spălat. Există la „televiziunile de la care nu vine nimic bun” şi emisiuni ale lui Pleşu şi alţi oameni de cultură. Există emisiuni de informare, care sunt la fel de bune ca publicaţiile în care ţi se explică despre referendum sau drepturile tale ca cetăţean. Există ştiri importante – în noianul de ştiri de umplutură – în care suntem la curent cu evenimente importante. Sunt şi oameni care se trudesc să ne dea ce e mai bun. Eu însumi am făcut emisiuni TV semnificative, cu oameni care au ce spune şi de la care ai ce învăţa. Să spui că „nimic nu e bun la televiziuni” este o exagerare şi un mare neadevăr. Dacă e s-o dăm pe Biblie, cum rămâne cu îndemnul lui Pavel către creştinii din Tesalonic: „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun.” 1 Tesaloniceni 5:21. Frate, citatul ăsta spune că în tot răul iezicstă şi ceva bun. Că tot Pavel scria aşa, citez, ca să nu zici că bag de la mine: „Toate lucrurile îmi sunt îngăduite, dar nu toate sunt de folos; toate lucrurile îmi sunt îngăduite, dar nimic nu trebuie să pună stăpânire pe mine.” 1 Corinteni 6:12. E rău să fii argintar? Da, dacă faci idoli spre închinare religioasă. Nu, dacă faci ornamente care nu sunt rele în sine. E rău să fii gropar? E rău să fii poliţist? E rău să fii militar şi să-ţi aperi ţara? Celor care spun că serviciul militar „nu e de la Domnul”, le reamintesc că există o poruncă biblică pe care o găsesc corectă, ca, iarăşi citez, „oricine să fie supus stăpânirilor celor mai înalte; căci nu este stăpânire care să nu vină de la Dumnezeu. Şi stăpânirile care sunt, au fost rânduite de Dumnezeu.” Romani 13:1. În lumea în care trăim – şi în orice lume, for that matter – e nevoie de instituţii care să facă faţă agresiunii celor răi. De-asta există armată, poliţie, justiţie, PRESĂ etc. Libertatea presei este esenţială. Că unii se prevalează de asta ca să deverseze lucruri de nimic în ochii şi urechile cititorilor, ascultătorilor sau privitorilor – ăsta e preţul plătit pentru libertate. Eu zic: fă iluzionism, şi fii om integru; întreţine-te din banii artei tale şi fă cu restul lucrări în favoarea celor lipsiţi. Oamenii au nevoie de relaxare estetică, de asta există atâtea arte. Arta poate fi pervertită, de acord, dar într-un spectacol de iluzionism nu văd, personal, nimic rău. Dacă însă nu te lasă conştiinţa să mai faci iluzionism – pentru un motiv pe care nu-l pot discuta, că e personal –, sunt ok cu asta. Dar nu înţeleg de ce e totuşi necesar „sacrificiul” tău. E ca şi cum ai spune: „De acum nu mai fac prăjituri, renunţ la slujba mea de cofetar pentru că nu pot pune înaintea oamenilor ceea ce-i va face obezi.” [interjecţie americană:] Duh! Aşa, totul e nociv în lumea asta! Dar nu pentru că face cineva lucruri nocive, ci pentru că folosim greşit sau abuziv chiar şi ceea ce este bun! Prietenul meu Bogdan cita adesea „abusus non tollit usum”, abuzarea de ceva, nu înseamnă că lucrul [acela] nu trebuie folosit [deloc]. Îngăduiţi-mi să mai spun despre maxima asta că vine din vechiul drept francez. Frica de a abuza de un drept pe care-l am nu trebuie să ducă la neexercitarea dreptului respectiv. În engleză există un cuvânt pe care vreau să-l iau ca reper acum, „misconception”, concepţie greşită. Vă dau un exemplu: În State în anii ’50 exista ideea că aceia care purtau jachete negre de piele sunt bătăuşi de mahala, pentru că foarte multe persoane categorisite pe bună dreptate astfel purtau jachetă neagră atunci şi făceau parte din găşti în mâna cărora nu voiai să încapi. Şi dacă-mi cumpăram o jachetă neagră de piele care chiar îmi plăcea şi-mi stătea bine? Deveneam bătăuş? Nu. Dar în ochii celor mânioşi, „și degrabă a vărsa sânge nevinovat” eram asociat cu ei. Ei, şi ca să nu-l condamn pe Alin Blaine „fără giudeţ”, las asta pe mâini mai pricepute ca ale mele. M-am legat numai de ce a spus până acum. Altfel îl cred sincer şi bine intenţionat. Deocamdată însă, nu ştiu ce are el cu televiziunile. Alin Blaine, dacă dai tu un pic pe Discovery sau chiar pe Paprika, o fi focul gheenei? Ptiu, drace...

Voce: Sandu BARBU 

Sandu BARBU - Alin Blaine s-a pocait

Prin anul nouă sute nouă

Nu mai eram un oarecare,

Veneam la clubul „Lumea Nouă”

Şi alte cercuri literare.

Îl cunoscusem pe Gârleanu,

Pe Cincinat, pe Eftimiu

Şi-a apărut, de Minulescu,

„Romanţe pentru mai târziu”.

Visam să cuceresc o lume,

Să schimb humorului tiparul,

Că publicasem nişte versuri

Într-un săptămânal, „Ţânţarul”.

Văzând directorul revistei

Că am talent de pamfletar,

Fără să steie mult pe gânduri

M-a angajat ca secretar.

Redacţia era în centru;

O cameră unde-ncăpea

Biroul, scaune, dulapul,

Maculaturi şi-o canapea.

De joi, când apărea revista

Şi până lunea care vine

Redacţia era închisă

Şi cheile erau la mine.

Directorul, un om politic,

Cu redingotă şi cu cioc,

Venea în timpul săptămânii,

Însă duminica de loc.

Aşa că tânăr, cu speranţe,

Plutind în sferele senine,

Mi-nchipuiam că-n toată ţara

Nu-i altul mai grozav ca mine!

Şi într-o sâmbătă, pe seară,

Plimbându-mi visul pe Lipscani,

M-am cunoscut cu o fetiţă

Cam de vreo douăzeci de ani,

De parcă Dumnezeu din ceruri

Vrând dorurile a-mi înfrâna,

O nimfă mi-a trimis în cale

Şi mi-a şoptit: - Ionică, na!

Nici nu-mi mai încăpeam în piele

De-acest potop de fericiri,

C-avea cosița în inele

Şi-n sân, ascunşi, doi trandafiri,

Guriţa roşie şi mică

Şi ochii negri, plini de foc,

Că tot privindu-i mi-era frică

Să nu pleznesc de-atât noroc!

Ne-am dus la cinema, la „Clasic”.

Un film cu Eva şi Adam.

O vorbă n-am scos pe-ntuneric,

Că doar prin mâini ne-nțelegeam.

Târziu, cam după miezul nopţii,

Ca-un autentic amorez,

Am invitat-o ca să vadă

Redacţia unde lucrez.

În cameră, printre săruturi,

Înghirlandate în rondele

Am proclamat-o-ntr-o poemă

Prinţesa visurilor mele!

Şi dimineaţa, pe la zece,

Când vream să-i mai dedic o strofă,

Deodată, a bătut în uşă

Directorul! O catastrofă!

În clipe de-astea, turbulente,

Tu nu ştii singur ce să faci:

S-ascunzi după birou fetiţa,

Sau cât mai grabnic să te-mbraci.

Şi s-a-ntâmplat cum se întâmplă

Când n-ai un pic de prevedere:

Eu, numa-n pantalon şi guler,

Şi ea cu nudul la vedere!

Directorul, galant din fire,

Privind-o a şoptit:-  Scuzaţi!

Iar eu am spus: - Mi-e verişoară,

Venit-aseară din Galaţi!

A scotocit printre sertare,

A scos grăbit un manuscris,

Şi când fu gata de plecare,

M-a tras de-o parte şi mi-a zis:

- Să nu fii supărat, Ionică,

Însă aş vrea să-ţi spun ceva:

Acum trei luni, fetiţa asta,

A fost şi verişoara mea...

Voce: Sandu BARBU

Sandu BARBU - Verisoara lui Isac Lazarovici

Pen’ că v-a plăcut poezeaua de luni, mi-am zis că o să vă bucure una şi pe final de setimană – de data asta nu despre ţiganii noştri, ci despre... ionii noştri. Nu din manualele de chimie, nu din Franţa, nu din Italia, ci din America. Şi poezeaua asta e anonimă – cel puţin pentru mine. Fie pentru că omul nu se semnează, fie pentru că e preluată neglijent şi pusă în circulaţie încă de la prima mână greşit. Introducerea prea lungă, sărăcia omului. Aşa că sărim direct la

POVESTEA LUI ION AMERICANU'

De pe meleagul transilvan 

Plecat-a Ion peste ocean,

Lăsându-şi strămoşeasca glie

Cu... viza de la Loterie! 

Şi deşi-i doar de vreo cinci ani 

Aici printre americani,

Curata-i limbă românească

S-a transformat în... păsărească! 

Vorbeşte-acuma dezlânat

Un grai americanizat: 

El PENTUIEŞTE, nu vopseşte, 

Maşina lui o DRAIVUIEŞTE 

Fundaţia o DIGUIEŞTE, 

Si tot aşa el SPICUIEŞTE...

 (Numai atunci când se loveşte

Şi-şi dă cu HAMMER-u’ în deşte,

Înjură neaoş, româneşte!) 

Şi-a luat un BILDING prăpădit 

Şi, ca românul, a muncit

Prin arşiţă şi prin zăduf;

A pus clădirii un nou RUF, 

A pus şi FOUM, a tencuit, 

FLORUL cam vechi l-a SENDUIT

Doi COŢI de lac apoi a dat 

Si GIOABUL ieri l-a terminat!

Apoi spre casă a plecat. 

(Doar la un STOR s-a mai oprit 

Să ia ceva de DRINCUIT 

Ba şi un MUVI-a RENTUIT) 

Şi după ŞAUĂR, a mâncat, 

Un pic la NIUZURI s-a uitat 

Şi-a adormit cu sucu-n mână 

„Călăul” de.......limba română! 

Da! Ăsta-i Ion Americanu'! 

În casa lui nu-i nici Rebreanu, 

Nici Goga şi nici Voiculescu, 

Alecsandri sau Eminescu! 

La el în casă nu găseşti 

Nici măcar ziare româneşti... 

Iar vreo revistă de-a citit 

E... c-a primit-o gratuit! 

(Şi-s mulţi ca el, ce nici un cent 

N-ar da pe un abonament 

La vreo revistă românească...

Religioasă sau lumească!)

Ăsta-i Ion Americanu’

Şi-aşa ioni sunt cu toptanul.

Sandu BARBU - Povestea lui Ion Americanu'

Am primit un email săptămânile trecute:

Anul acesta, decembrie are 5 sâmbete, 5 duminici şi 5 zile de luni. Acest lucru se întâmplă o dată la 824 de ani. Chinezii îi spun „Sacul cu bani”. Trimite acest mail tuturor prietenilor tăi, dar şi duşmanilor. Conform legendei, vei primi bani peste 4 zile. Conform Feng Shui, dacă nu-l trimiţi, vei rămâne sărac. Eu, în special, nu voi lăsa această ocazie să treacă. Aşa că ţi-l trimit, odată cu toate urările mele de bine... în cazul în care este adevărat!

Iar eu spun: iar în cazul în care nu este adevărat, nu-mi mai trimiţi urări de bine? În fine... frate, şi ce dacă are câte cinci din fiecare? E fengşuiesc... Mie cinciul îmi evocă cel mult nota de trecere la şcoala de doi lei pe care-o parcurgem cu frică, scârbă sau extenuare. Dar îmi evocă, nu mă face să cred în cai verzi pe pereţi. Motivul pentru care astfel de mesaje sunt trimise – şi încă din belşug – îmi este necunoscut. Adică, nu-i ca şi cum ar veni unu’ şi-ar zice „dom’e io crez că ’steţi toţi proşti de daţi în gropi şi m-am gândit – sau e prea pretenţios să spun că m-am gândit – anyway, să văz CÂT de proşti s’teţi – aşa, pentru statistica mea.” Aşa a fost cu Caritas-u’ după Revoluţie.

- Bă, io nu cred în treaba asta, că pui banu’ şi-ţi dă înapoi dă 8 ori în 3 luni, ziceau TOŢI românii înţelepţi. Dar viermele ăla care nu-ţi dă pace (viermele românesc care se bucură dacă moare capra vecinului), îi făcea pe aceeaşi „înţelepţi” să dea fuguţa la CEC şi să-şi scoată economiile. Apoi fuga la Caritas şi dă-le banii, ia o chitanţă că ai cotizat la averile primilor înscrişi şi ţine-ţi degetele încrucişate. Normal că ai avut dreptate când ai zis „bă, io nu cred în treaba asta”! Atunci de ce? Pen’ că... pen’ că... dacă merge? Ce să meargă, fraier coclit? Să facă plopu’ pere? Să te fengşuiască vreunu’ cu ceva bani din senin? A, şi cică „Trimite acest mail tuturor prietenilor tăi, dar şi duşmanilor”. Asta trebuie să te facă să zici: „Awwww, uite, mă că e un mesaj din alea orientalili cu pace în suflet şi chestii d’alea mişto dă tot. Merg şi io pă el, că poate-mi iese.” Ce să-ţi iasă, mă, cromozomii la număr? Că dacă faci asta, nu eşti cu toate genele la cap!

Şi pă final, îmi dau seama că totuşi ştiu de ce se trimit mesaje d’astea. Pentru că există cel puţin unul care să le dea mai departe. Că la şcoală, în loc să ne-nveţe cum să ne ferim de prostie, ne ocupă mintea cu informaţii care nu ne vor folosi în veci. Deci, mesajele astea se dau mai departe pentru că există o mare de oameni educaţi care cred, ca Michael Jackson, că this is it, nene! Atât! În traducere românească, patriotică: „Acum ori niciodată!” V-aţi prins de ce?

Sandu BARBU - De ce, ma, de ce

Postarea de azi are versuri care nu-mi aparţin şi e musai să vă spun că sper că nu voi porni un incident inter-etnic, întrucât eu mi-s prieten şi sprijin etnia ţigănească. Dar, când trebuie spus pe şleau câte ceva, încercăm s-o facem cu umor şi fără răutate. Fără alte cuvinte, poezeaua:

 L'hiver sur la ulitza

A-nceput de ieri să cadă

Câte-un rrom, pe urmă doi.

Franţa pusă e pe sfadă,

Şi ni-i dă pe toţi grămadă,

Înapoi.

Nu e cuşer, Dar e bine

Pentru Sarkozy, acum;

Taberele-s toate scrum,

Dar năvalnic vuiet vine

De pe drum.

Sunt ţigani şi balabuste,

Vin la Otopeni ţipând,

Şi se-mping şi sar râzând,

Şi se-mpiedică de fuste,

Vrând-nevrând.

Cei mai mari, acum, din sfadă,

Stau pe-ncăierare puşi,

Cei mai mici, de foame-aduşi,

Se scâncesc şi stau grămadă

Lângă uşi.

Colo-n colţ, acum răsare

Un ţigan mai mărunţel,

Chinuindu-se să care

O sacoşă mult mai mare

Decât el.

Opt cercei cu dânsul are,

Cinci brăţări şi-un portofel,

De la nişte trecătoare,

Pe sub turnul ăla mare,

Zis Eiffel.

Altul, zău, cu dânsul, n-are

Nici bagaje, nici nimic,

Doar un lanţ, cu-o cruce mare,

Care saltă în mişcare

Pe buric.

Trei ţigănci cu burta mare

Şi cu rochii fistichii,

Nu au loc ca să coboare,

C-alăptează fiecare

Doi copii.

Un reporter vine-n grabă

Să le ia un interviu

Şi se-nvârte în pustiu

Până când răspunde-o babă,

Cam târziu.

Se-oţărăşte rău bătrâna

Către cel cu microfon,

Şi-l înjură francofon,

Fi'ncă nu mai e româna

De bonton.

Zice: -"Merde, cam mare graba,

N-am făcut nimica rău,

Uite-aici, îţi spune baba,

Ne băgară pe degeaba

La bulău.

Şi degeaba ne-au dat banii

Că, mai şmecheri suntem noi.

Într-un an sau maxim doi,

Ne întoarcem, toţi ţiganii

Înapoi.

Nu e mare socoteală

Că acasă ne-aţi trimis,

Ne-adunăm la repezeală

Şi să vezi atunci ciordeală

La Paris! 

Voce: Sandu BARBU

Sandu BARBU - L'hiver sur la ulitza

- Ai copii? te întreabă mama eroină.

A, aşa e că nu eşti căsătorită încă. Te întreabă pentru că te vede fericită, de mână cu iubitul. Şi e alt iubit, că cel de acum o lună s-a dovedit a nu fi om de caracter şi l-ai părăsit. Şi mama eroină reia atacul:

- Dar nu vă căsătoriţi?

Te întreabă asta pentru că îi e ciudă pe ceea ce nu mai poate avea. Pentru ea, maternitatea e o corvoadă. N-a avut de ales. Ori era liberă, dar crescând periculos în vârstă către zona unei eligibilităţi scăzute, ori găsea pe cineva şi-i turna un copil ca să se asigure că nu rămâne fată bătrână. Ştiu că tu eşti o femeie independentă, dar nu toate sunt ca tine. Cele de care vorbesc acum „n-au avut de ales” pentru că aşa şi-au format caracterul, nu pentru că n-ar fi putut proceda altfel. Aşa că acum mama eroină scrâşneşte din dinţi şi-ţi urează cu un zâmbet fals:

- Să mă chemaţi la... la nuntă!

- Neeea, nu ne grăbim, zici tu râzând. Şi observi că mama eroină e în pragul unei crize de nervi. Zâmbetul îi e acum o grimasă pe care şi-o ţine pe faţă numai ca să păstreze aparenţele.

- Păi ar fi cazul să vă grăbiţi. Să aveţi şi voi un copil, poate mai mulţi; chiar câţi copii ai vrea?

Prietenul tău zâmbeşte tâmp. E înfricoşat. Îi vezi paloarea şi îi miroşi frica. Îi simţi cuvintele în căpăţână: „Ce crede nebuna asta, că n-avem altceva de făcut decât să ne transformăm în fabrică de copii?” Şi te bufneşte râsul.

- Nu mă grăbesc să-mi pun pirostriile! Abia ne cunoaştem. Mergem stabil nişte ani şi abia pe urmă ne gândim la lucruri radicale. Uite, anul ăsta mergem amândoi să schiem în Elveţia, dar nu pârtii sălbatice, neamenajate, tu! Abia aştept!

Mama eroină e distrusă, dar nu se predă. Ultima carte e mustrarea care stârneşte vinovăţia. Funcţionează întotdeauna cu astfel de libertini şi neruşinaţi.

- E, să nu-mi spuneţi mie că nu v-ar plăcea un bebe drăguţ şi simpatic!

Tipul tău se îneacă şi tuşeşte scuzându-se că trebuie să meargă după ceva apă. Tu râzi cu poftă şi creşti scorul în favoarea ta:

- E cam egoist. Vezi, de-aia nu mă grăbesc cu măritişul şi cu copiii. E frumos un bebe, nu zic, dar nu vreau să îl cresc singură. Lasă... să mai treacă timp, să mai cunosc şi eu lumea, că graba strică treaba, ştii tu!

Ştie. Ştie foarte bine. De-aia şi bate apropouri. Că doar-doar te legi şi tu la cap fără să te doară şi veţi fi colege de condus cărucioare.

- Eee, noi mergem acum să bem o cafea cu câţiva amici la un local super în care se cântă un blues de mă-nnebunesc!

O atingi prieteneşte cu vârfurile degetelor pe umăr în semn de „la revedere, ai grijă de tine” şi te-ndepărtezi lăsând-o cu ambele mâini pe ghidonul căruciorului. Ai minţit că mergi la local. Dar n-ai minţit că mergi la o cafea cu nişte amici. Li s-a născut acum o lună un copil drăguţ foc – ca toţi nou-născuţii. Dar acolo, nu ştiu... eşti în largul tău. Abia aştepţi să-l iei pe ăla micu’ în braţe şi s-o vezi pe mămică.

- Hm, acolo n-am fost întrebată niciodată de ce nu mă mărit, îţi trece prin cap. Şi, cu gândul ăsta, îl iei de braţ pe prietenul tău asigurându-l din priviri că, în ce te priveşte, măritişul e încă un subiect aflat la ani lumină de paşii pe care-i faci acum cu el.

Sandu BARBU - Mama eroina

Ziceam luni că azi vorbim despre alte două modalităţi de a-i defini pe părinţi: unii sunt mândri şi modeşti, ceilalţi modeşti şi mândri. Iar vă grăbiţi. Este vorba de copii care nu răstoarnă munţii pentru că nu pot. Când copiii lor nu le măgulesc orgoliul cu realizări de excepţie, unii părinţi sunt modeşti când vorbesc despre copii şi mândri de realizările proprii. Îi auzi aşa:

- Eh, n-a fi nimic de capu’ ei, că n-a vrut s-o ia pe urmele mele, să fie colo, om realizat, respectat, la casa lui.

Chiar dacă ochiul de carne al celorlalţi nu vede valori notabile în copiii lor, părinţii din cealaltă categorie sunt mândri de calităţile cunoscute ale copiilor şi sunt modeşti când vine vorba de rolul părintesc în educaţia copilului. Aceştia spun:

- Avem un copil deosebit. Are un suflet ales şi e foarte prietenos. Ne doare că n-am putut sau n-am ştiut să-i oferim mai multe şanse de dezvoltare. E minunat cât de bine a crescut chiar în condiţiile în care n-am fost părinţi perfecţi.

Cam aşa sunt părinţii modeşti, dar mândri sau mândri, dar modeşti. Spuneam luni că ciudăţeniile omului vin la pachet: făţărnicia vine laolaltă cu ciuda, cu viclenia şi invidia. De exemplu, omul nu îndrăzneşte să considere că o mamă poate fi făţarnică în momentul în care-şi expune odrasla. La unele nu se aplică portretizarea pe care o voi face mai jos din pricina motivaţiei. Pentru unele mame, copiii sunt o povară cumplită, dar nu mai au ce face; aşa că hotărăsc să tragă toate foloasele chiar şi din situaţia asta. E ca la puşcărie: îţi vine să urli când joci fotbal cu alţi deţinuţi când îţi vine în minte că făceai asta nu demult în libertate, dar ce altceva ai de făcut? Make the best of it, cum zice englezu’, profiţi la maximum şi de situaţia asta.

Mamele care îşi simt copiii ca o piatră de moară legată de picior sunt cele care-i expun cel mai mult. E o frenezie în care îşi construiesc o imagine de „mamă a anului”. Poze peste tot, cu miile, pe toate canalele de socializare, în albume de familie, până şi la avatarul propriu e tot copilul, peste tot e numai bebe, bebe şi iar bebe. Poza de ieri e actualizată: ieri râdea şi avea trei luni şi patru zile. Azi e serios şi are trei luni şi cinci zile. Dar mai sunt patru sute optzeci şi şase de poze de azi pe care le pun imediat pe Facebook! Who the [beep] cares? Cui îi pasă? De acord că sunt mame care îşi iubesc copiii şi fac exact acelaşi lucru, dar să nu-mi spuneţi că nu vă disperă mama eroină! Nu ştiţi care-i mama eroină? Vorbim vineri.

Sandu BARBU - Mandru si modest sau modest si mandru

Mare minune cu omu’, bă, fraţâlor. Când crezi că l-ai dibuit, îţi face una din alea de nu mai ştii de unde să-l iei. Şi una din cele mai tari chestii este când zice una şi gândeşte alta. E cunoscut, nu? Toţi o facem. Dar oare nu e loc şi pentru trezire din visul ăsta al făţărniciei? Dar stai să vezi, că de multe ori ciudăţeniile omului vin la pachet: făţărnicia vine laolaltă cu ciuda, cu viclenia şi invidia.

Sunt de acord că în fiecare om există ceva bun, vreun sector al inimii pe care nu l-a atins dorinţa de bani – ăsta fiind primul din relele zilelor noastre. Nu singurul, ci cel mai mare. După el vin puhoi de catastrofe de caracter, dar el domneşte pe tronul minţii omeneşti. Şi, câtă vreme există în fiecare ceva bun, cum ziceam, e la fel de sigur că în fiecare din noi sunt rele de care nu vrem să ştim, exact ca unul care, deşi se simte rău, nu se duce la medic de frică.

- Nu mă duc, mă, nu mă duc! zice el.

- De ce nu te duci?

- C-o să-mi spună că-s bolnav.

Aţi întâlnit ceva mai infantil? Că înţelegi un copil că nu vrea vaccinul, că-i e frică de ac – şi nu-l convingi spunându-i:

- Tati, acul îţi injectează exact tipul de virus care a stârnit epidemia, numai că e în stare de neputinţă, ca să poată fi studiat de leucocite.

Spune-i asta copilului şi succes cu vaccinu’. Apropo de copil. Motivul principal al scriiturii mele de azi sunt copiii – ca insignă.

Sunt două tipuri de părinţi: cei care sunt mândri de copiii lor şi cei care se mândresc cu copiii lor. Deseori folosim anapoda cuvintele şi nu suntem atenţi la detalii. Urmarea e că nu ştim să comunicăm concepte importante – pentru noi totul e totuna. Mai întâi

Cei care sunt mândri de copiii lor

Sunt părinţi normali. Acceptă valoarea copiilor lor şi individualitatea acestora. Dacă cineva zice „ferice de voi cu aşa copii”, se bucură, simţind cumva că educaţia aplicată de ei a dat roade apreciate de alţii. Lumea nu vede de obicei aşa ceva. Şi asta nu-i deranjează pe aceşti părinţi. Ei nu sunt genul de a urca pe scenă alături de copiii lor premiaţi sau premianţi, de a se umfla în pene când copiii lor ies în evidenţă cu ceva remarcabil, zicând:

- Fiica mea. Am lucrat cu ea foarte mult. Şi meditaţii şi... ehe... numai eu ştiu...

Nu, părinţii ăştia se bucură de copiii lor şi ştiu că a-i ajuta e un act normal, cum ar fi băutul unui pahar cu apă. E absurd să te lauzi cu aşa ceva:

- Ştii, am băut azi 5 pahare cu apă, nu-i aşa că-s tare?

Nu, părinţii ăştia aleg să fie umbra copiilor lor. Ei nu ştiu, dar lucrurile sunt exact pe dos: ei sunt slava copiilor, nu umbra lor.

Cei ce se mândresc cu copiii lor

Prepoziţiile „de” şi „cu” definesc atitudini diferite în contextul în care am plonjat, pentru că aceasta nu e semantică, e filozofie, şi aici inteligenţa comună nu e de nici un folos. Când te mândreşti cu copilul tău, poate fi una din două: fie ai o existenţă rudimentară, ceva între primate şi neanderthal (oricum, neanderthalienii nu vor citi ce scriu eu aici, că-s prea ocupaţi să mănânce puricii din capul progeniturilor lor), fie eşti inteligent, dar degeaba; eşti un frustrat sau frustrată care crede că e slava copilului său, în fapt fiind umbra lui. Astfel de părinţi îşi „călăresc” copiii spre „cele mai înalte culmi de” realizare profesională (treaba asta cu culmile e de la Ceauşescu, ca să ştie şi cei mai tineri). Atât. Ei nu ţintesc la realizare personală a fiului sau fiicei. Aşa cum unii din voi cred că „a fi mândru de copil” e totuna cu „a te mândri cu copilul”, tot aşa părinţii din tagma asta confundă realizarea personală cu cea profesională, notele cu învăţătura, adesea notorietatea publică a odraslelor cu gradul de realizare a lor şi, în sfârşit, realizarea personală cu lucrurile şi titlurile râvnite de oameni. Ei consideră că e periculos să-i înveţe pe copii că un om împlinit e un om moral, de caracter, cu principii de viaţă întemeiate pe lepădare de sine şi altruism. Părinţii care se mândresc cu copiii lor spun adesea:

- Vreau să fii tot ce n-am putut eu să fiu în viaţă.

Astfel de oameni au un obicei de a plagia, de a fura şi de a se mândri cu munca altora. Tot aşa, îi împovărează pe copii cu meditaţii, ore de instrument şi exerciţii suplimentare, răpindu-le copilăria şi forţându-i într-o corvoadă interminabilă, făcându-i pe cei mici să-şi urască viaţa, şcoala şi să numere zilele până la fericita zi a majoratului; unii ştiu că e nevoie să plece din oraşul părinţilor sau chiar din ţară pentru a scăpa de controlul nebun al celor ce pretind că le vor binele. Aşa se comportă părintele care-şi tratează copilul ca insignă.

Şi am ajuns la alte două modalităţi de a-i defini pe părinţi: unii sunt mândri şi modeşti, ceilalţi modeşti şi mândri. Dar despre aceste categorii vorbim mâine.

Sandu BARBU - Copilul ca insigna