Dragă prietenă,

Nu mai scriu demult mailuri. Decât dacă n-am încotro. Dumitale am să-ţi scriu, mai mult, am să-ţi spun ce-ţi scriu.

Singurul lucru în afară de Dumnezeu care ne ţine cu mintea întreagă este mişcarea, munca, proiectele. Cum ne oprim, cum ne doare ce vedem în jur, nepăsare (mai mult ca orice), răutate, hotărârea de a face rău binele şi răul bine... de-asta ai plâns de curând. Pentru că, dintr-odată, te-ai oprit din alergare ca să sărbătoreşti, cu poze de aduce aminte, cu dulciuri şi flori. Şi te-a durut trecerea tuturor acestora. De ce nu ne mai priesc nici măcar lucrurile bune? Pentru că ne apropiem de limita răbdării noastre omeneşti.

Uită-te la copiii mici: se joacă ore întregi cu o pietricică şi o aşchie de lemn, fascinaţi de descoperire. A doua zi descoperă iarba şi un pumn de nisip la marginea drumului: alte ore bune de înfrigurată fericire. Adolescenţii înghit înfometaţi mişcarea, râsul, jocurile noi, şi nou-descoperita lor sexualitate. Tinerii încep să alunece pe panta cealaltă a vieţii, băutură, fumat, concerte pop şi responsabilităţile vieţii; deplâng anii adolescenţei şi încearcă să retrăiască fiorul sexual, cu alţi şi alţi parteneri, alte şi alte partenere, până când nici asta nu mai reuşeşte să-i trezească la o viaţă de sens. Se mint, îmbătrânind, că familia lor este vârful realizării lor, dar FERICIREA, fericirea nu e nicăieri. Iarba e verde – deloc fascinantă ca în copilărie, măcar că acum au aparate foto performante cu care o tot surprind; cerul e albastru – nici el nu-i mai înfioară... mai mult, îl văd mai des când e mohorât şi plin de lacrimi ce stau să cadă din înalt.

Frica şi dezamăgirea este partea tuturor. Iar cei care spun că duc o viaţă plină de bucurie, împlinire, sens şi satisfacţie sunt fie ipocriţi, fie le e ruşine să arate slăbiciune într-o lume care te izolează dacă arăţi fragilitate, fie sunt încă într-o alergare (bună sau nu) care nu-i lasă să-şi vadă golul dinăuntru. Nici măcar unul din noi nu rămâne neatins de nihilism. Noi vedem doar cât lasă el să se vadă din întristarea lui de moarte.

În final, rămânem cu automatismele pe care ni le-am făcut o viaţă. Binele, făcut din principiu. Sau răul, făcut cu ură neîmpăcată, îndreptată asupra tuturor. Rămânem nişte oase uscate, care merg obosite prin Valea Trezirii. Mă întreb: poate oare cineva să dea un duh de viaţă oaselor umblătoare, să facă să crească pe ele vine şi carne, să le acopere cu piele şi să le învie?

Sandu BARBU - Oase uscate

Bun. Sunt tot felul de grupuri care se construiesc cu privirea către un viitor mai bun, prin asta înţelegând un moment în viitor, în care ai atâţia bani încât poţi să cheltui oricât, că vin alţii, lunar, şi tu nu trebuie să faci altceva decât să-i cheltuieşti. Grupurile astea sunt sectele de marketing de reţea. Aproape la fel cu înşelătoria numită Caritas după Revoluţie. Zic „aproape” pentru că nu e de tot Caritas: Caritas nu vindea nimic. Grupurile cu vânzare directă oferă totuşi ceva pe lângă visuri poleite în psihologia maselor. Îţi mai dau şi oarece produse şi servicii. Ceea ce nu-ţi spun e că firma respectivă va fi mulţumită cu 3-5% din piaţa din... România, să zicem. Ei au cifrele clare în birourile de la centru. Vouă vă oferă seminarii de creştere a entuziasmului. Vin „oamenii de succes” şi vă spun: „Ştiţi cum am făcut eu? Am vorbit, ca acum. Poţi să vorbeşti şi tu? Atunci vei ajunge ca mine. Aşa că du-te acasă, fă-ţi o listă cu toţi cunoscuţii şi mergi şi luptă-te pentru visul tău.” Şi sala sare în picioare. Visul tău. Aici nu este chiar aşa. De fapt, vorbitorii motivaţionali vorbesc despre visul lor, pentru că dacă tu nu te mai duci să vinzi produse, le cad reţelele şi se întorc iar la o viaţă obişnuită. Ca a ta. Or, asta nu e o opţiune. Musai să te drogheze cu opiul unei vieţi de huzur viitoare. Ca a lui. Dar ştii ce e ciudat? Că el îţi spune „fă ce-am făcut eu ca să ajungi ca mine”, când de fapt subtextul e „fă tu ce-am făcut eu ca să nu ajung eu ca tine.”

Grupurile de tipul ăsta sunt de fapt un construct religios. Dai bani, cumperi produse, devii fanatic, mergi la toţi prietenii, te cerţi cu ei sau, dacă nu, îţi păstrezi zâmbetul pe buze şi faci ulcer – asta pentru că tu crezi în marele guru pe care l-ai văzut la seminar. Şi, cum nu e nimeni pătimaş ca tine, te retragi în secta celor care cred ca şi tine că vă veţi îmbogăţi într-un an-doi şi visezi cu ei la ziua independenţei financiare – când alţii vor munci pentru tine, iar tu te vei plimba prin lume cu banii obţinuţi din bonusurile reţelei tale. O, ce zi minunată va fi când vei obţine royalty pe viaţă! Care e o mare minciună, pentru că firma nu-ţi dă nimic pe viaţă. Dacă reţeaua ta cade, adio bani. Cei care nu înţelegeţi ce vorbesc să se gândească la o piramidă. Tu vorbeşti cu Vasile, şi Vasile semnează că vrea să vândă şi el produse ca tine. Intră în afacerea asta, dar cu un număr de cod care se trece ca aparţinând de tine. Dacă vorbeşti cu mai mulţi, ai şanse mai mari. Dacă şi ei vorbesc cu mai mulţi, efectul e mai mare, pentru că un procent din vânzări trece la cei la care sunt înscrişi ultimii veniţi. Pentru vânzări mari, primeşti un anumit procent. Dacă ai norocul să-ţi crească reţeaua suficient de mult, devii unul din jupâni – şi te recrutează pentru a deveni vorbitor motivaţional.

Ca în orice religie, trebuie să-ţi schimbi felul de viaţă. Trebuie să dovedeşti că ceea ce ţi se întâmplă e benefic. Ca în orice religie, înveţi tehnici de îmbunătăţire a vieţii – lucruri pe care le poţi face şi în afara sectei, dar e mai bine înăuntru, ca să fii scos la rampă ca exemplu de tată sau mamă model, patron sau muncitor exemplar. Eşti învăţat să mergi la dentist, să te îmbraci cu gust, să ai agendă – mă rog, cam tot ce făceai şi până atunci, dar cu diferenţa că acum o faci pentru imaginea sectei.

Ţi se cere să-ţi umpli casa cu produsele lor, să asculţi CD-urile lor, să citeşti cărţile lor şi ale celor care ştiu cum să devii un mecanism de succes (pentru alţii) şi să plăteşti toate „seminariile de weekend” şi de „construire a afacerii”, ca să poată plăti vorbitori exotici, care vor călători cu avionul business class, vor sta în hoteluri de cinci stele şi vor mânca pe banii tăi, banii tăi poate împrumutaţi de la un salariu la altul, ca să obţii cartonul care te va duce într-o zi la succesul mult visat.

Primeşti, pentru munca ta, insigne pe care le plătesc „sponsorii” tăi – aşa se numesc cei de care te-ai legat când ai intrat în sectă – insigne pe care speri să le schimbi cu altele care să arate că faci mai mulţi bani.

Sandu BARBU - Visul de nu mai face nimic

There’s a young boy who sent me a few words about his discouragement concerning his basketball practice. The following text is for him and for all those who think they’re not good enough.

Let me tell you a story. Many years ago I was in France in a campus. I only slept there, but I couldn’t ignore the outdoors basketball court and the gym. So I asked around and found out they had practice every now and then. So I joined them. We lit up the court, lowered the basketball boards and started to warm up.

There were students from all over the world. Also two Americans. I had someone take this picture of us. I’m the white guy, right? We started playing and soon I got panicked. They took the ball from me like candy from a baby (Meow I don’t want to hear it!). Perspiration flooded me – and it wasn’t from the effort. I was 40 and I thought I could put up a good fight with almost anyone; well, that “almost anyone” found me in Salève, France, and ruined my self-image. It was the first time I seriously considered never playing basketball again. I know it’s stupid, but I gotta tell you: sometimes you get so ashamed and low that you feel like dumping even the best thing in your life. It happens in marriage. It happens in school, it happens with what you know you’re good at. It happens with basketball. These guys were so fast. And I don’t mean fast as in “I can take away the ball from you”, but fast as in “do you guys know where’s the ball I’ve just hold in my hand?” That fast.

We played with other guys. I made sure these two black thunderbolts played in different teams. I got to guard a Portuguese fellah. Man, was he good. But this one I could match. Barely. We appreciated each other’s play by using one another’s language; he said to me “joci bine” and I honestly returned the courtesy saying “Jogas bem” (you play well).

I resented the way I had played. And as I look back I can understand that when you’re down, quitting seems the most reasonable thing to do. It’s not, but this is how you feel. And you can’t help it. What you must do is to wait for the storm to blow over. Don’t make any decisions at a time like this.

We all have times when everything we are seems useless to us. But if you would listen to reason for a moment, you’d know that there’re things you cannot do, like play one on one with Michael Jordan and win for real. Some are just… better equipped for the job than we are. That’s why fighters go to their designated category. A 125 pounds boxer doesn’t fight a 250 pounds pugilist. There’re rules of… engagement. Yet, sometimes we meet our 250 pounds adversary and we engage him. And we lose big time. That’s when we feel it was a bad idea doing what we were doing. And then is when we’re wrong.

Let’s get back to basketball. There are also times – numerous too – when we seem to have a really bad run of it and no matter what we do, someone seems to be faster, better, more accurate. Your hands seem to be tied up. You go home silently, chew something – presumably food – hit the sack and fall asleep only after hours of squirming in bed, burned by the question “what’s wrong with me?”

Nothing’s wrong with you. You’re ok. You’re playing fine. You’ll be better as the years go by. Who knows, maybe you’ll even teach a class of your own later on. I want you to remember this: winning is the prize, but winning comes in many forms. Losing a game doesn’t make you a loser. Not fighting back is what makes a definite loser. Those watching the game admire you, even when you lose, because you’re on the battlefield, wearing the colors of your team. This is in itself a great honor! Admit it: basketball is your life and it’s rooted deep in your heart. You feel like yanking it out of your chest because this is how you feel right now: like dying. This hurting is good. It means you love being a player and not being one would take away the meaning of your life.

I know you. I’ve watched you. You’re good. “Jogas bem”. You need to be on the court, dribbling and shooting, screening and passing. It’s your life. It’s too late to say it never happened. You’ll always be firmly and deftly pushing the ball on the floor… and taking in… the sound you live for…

Sandu BARBU - Jogas bem

A fost odată un băiat care avea o colecţie de timbre. Şi obliterate, şi neobliterate. Erau şi din ţara în care trăia, dar mai ales din alte ţări. Nu se mai sătura să le numere şi să le tot aranjeze. Criteriile erau stabilite nu de el, ci de copiii cu care făcea schimb. Cele mai bune timbre erau cele mai mari. Cu cât erau mai mari, cu atât erau mai bune. A, şi să nu uit. Mari şi multe în aceeaşi serie. Seriile cu puţine timbre nu aveau căutare. Cele mai căutate erau coliţele. Dacă aveai serie cu coliţă, erai un om făcut. Seriile alea erau numai pentru clătirea ochiului, nu pentru schimb.

Ceea ce puţini ştiau era că valoare în bani aveau numai timbrele neobliterate (fără ştampilă pe ele). Dacă ar fi căutat în dicţionar ce înseamnă „obliterat”, ar fi ştiut asta, dar pe copii nu-i interesează banii până nu se lovesc tare cu capul de realitatea lumii adulţilor.

Băiatul era unul din cei mulţi care aveau clasoare, dar fără investiţii serioase în lumea mărcilor poştale. Cei care se agăţau pentru prima dată, timid, de filatelie erau priviţi cu superioritate de cei „vechi” în domeniu. Primii aveau puţine serii, răsfirate în clasoare mici cu pagini pe care nici nu apucai bine să le întorci, că se şi terminau. Aşa era şi băiatul. În orăşelul de provincie în care mergea în vacanţă, la bunici, nu erau mulţi copii cu clasoare „serioase”. Îşi arăta cu un pic de superioritate timbrele şi respira din plin atmosfera de admiraţie a celor mai puţin „dotaţi” filatelic ca el. Până într-o zi, când a văzut colecţia unuia din băieţii mai mari. Literalmente i-a căzut mandibula văzând timbrele superbe, gigantice – cum se cerea, între băieţi – coliţele păstrate cu grijă, seriile de pictură (care aveau o căutare de interes mediu), cele sportive (vai, cât de râvnite erau), personalităţi (mm, aşa şi aşa), steaguri de ţări şi câte şi mai câte teme. Şi-a dat seama că se află într-o ligă inferioară şi s-a simţit brusc descurajat, umilit. Pe masa pe care tronau clasoarele scumpe pline cu timbrele deosebite ale gazdei sale, într-un colţ, erau şi clasoarele lui. Unul mare, cu timbrele pe care el le considera extrem de valoroase, şi unul mic, cu timbrele fără valoare (serii în dublu, triplu şi cvadruplu exemplar), timbre pe care le-aveau toţi începătorii şi cu care nimeni nu putea face schimb.

Ar fi vrut să ascundă clasoarele undeva, să nu le mai arate nimănui. Îi era ruşine de ele. A încercat după ceva timp să cumpere serii scumpe, neobliterate, de la filatelie, dar părinţilor le era greu să dea atâţia bani, constant, pe serii aniversare. În plus, plăteai şi mai mult dacă voiai să fii sigur că prinzi serii de tiraj redus.

Copilul a crescut, timpul a trecut. A vândut clasorul cel mare cam cu preţul unei jumătăţi de salariu lunar. Târziu, în vremea în care magazinele filatelice au cam dispărut, şi-a amintit de seriile colecţionate, de moda timbrelor şi coliţelor şi a tresărit. În mintea lui, cei care avuseseră cele mai mari şi mai multe timbre erau şi acum oameni importanţi, cu o viaţă fericită, realizată. Habar n-avea pe unde erau şi ce făceau, dar aşa şi-i imagina, cu acelaşi surâs arogant în colţul gurii, cu aceeaşi siguranţă şi rece distanţare de ei, cei săraci într-ale timbrelor.

Regulile copiilor sunt diferite de cele din lumea adulţilor, dar numai ca formă. Ca fond sunt la fel. Copiii care au cele mai multe şi mai mari jucării sunt cei mai respectaţi, temuţi chiar. Dar toţi se dau pe lângă ei, ciudat, chiar dacă nu vor obţine nimic, absolut nimic din partea acestora. Dar prestanţa pe care le-o conferă proprietatea lor impune respect. În lumea celor mari, cei care au reuşit să facă cei mai mulţi bani sunt, ca regulă, cei mai curtaţi de mass media, părerile lor sunt sorbite de cei ce nu pot decât să-i privească, şi viziunea lor despre viaţă modelează conştiinţa civică şi lumea în genere. Una dintre cele mai privite emisiuni TV, „by Monica Columbeanu”, prevestea, prin ratingul înfricoşător de mare, că gustul public e gata pentru decădere totală.

Adevărul este că ai noştri copii sunt crescuţi de televizor, nu de noi. Tot aşa cum, în trecut, nici un adult nu le explica deloc copiilor care este adevărata valoare a timbrelor, nici astăzi părinţii nu se obosesc să modeleze minţile fragede în direcţia respectului de sine, de valoarea muncii licite făcute cu pasiune în folosul propriu şi al societăţii.

Timbrele, un tezaur cultural şi istoric, erau tratate după criterii absurde. Timbrele din San Marino erau rare, dar nimeni nu se obosea cu ele. Erau prea mici. Colecţia tezaurului „Cloşca cu puii de aur” era o pierdere de timp pentru toţi copiii. Dacă-i întrebi azi despre Monet, Gauguin, Tonitza sau Grigorescu, nici nu ştiu despre cine vorbeşti – deşi pe coliţele mult râvnite erau reproduse operele acestor mari artişti. Nici nu ştiu de Amelia Earhart, deşi chipul, avionul şi povestea ei erau prezentate pe scurt pe unul din timbrele cu care ei făceau schimb. Nu vedeau picturile celebre, ci schimbau nume de ţări sau regate. Spuneau ceva de genul: „Îţi dau Umm al-Quwain-ele astea două şi îmi dai Sharjah-urile cu animale” (aşa spuneau toţi, [sarjahuri], dar cine să le spună că se pronunţă [ʃɑrdʒə]. Ceea ce fusese conceput ca un izvor de cultură generală era în lumea lor o acumulare de lucruri colorate, rare şi râvnite pentru a avea mai mult şi mai mare ca alţii. E de mirare că astăzi, copiii de atunci îi admiră pe cei care au azi mai mult şi mai mare? Iertaţi-mi pesimismul, dar, după ce se vede în anul de graţie 2012, dacă ne va mai suporta pământul ăsta, va fi vai şi-amar de cei ce vor trăi în anii 2030-2040. Generaţie care creşti în cultul lui „mult şi mare”, învaţă să citeşti ce scrie pe timbrele mici ale vieţii. Acolo se ascunde adevărata bogăţie, ce nu poate fi văzută de ochiul care e învăţat să caute numai mare şi mult.

Sandu BARBU - Mare si mult

Aţi simţit vreodată că vă e lehamite să deschideţi televizorul? Că nu vreţi să ştiţi ce se mai spune la ştiri? Am prieteni care, în urma sentimentului ăstuia, au luat hotărârea drastică de a nu deschide televizorul decât pe anumite canale. Cine sunt eu să-i judec? Dacă oamenii nu mai pot, trebuie înţeleşi. Dar nici nu trebuie să-ţi împuşti vaca dacă dă prea mult lapte.

Ani în urmă am fost întrebat, la o discuţie pentru angajare, dacă fac talk-show-uri. Am răspuns că nu. Nu fac, şi nu cred că voi face vreodată. Nu-s croit pentru bârfă sau anchetă. Nu-s curios. Deloc. Mi-e teamă uneori să nu trec drept insensibil din cauza asta; ceea ce-mi stârneşte o altă amintire. Prima mea zi de probă la un post de radio. Am fost dus direct la ştiri din prima zi. Am făcut cunoştinţă cu cele două colege ale mele. Am vorbit despre ştiri. Despre cum se face o ştire radio. Iar vă-ntreb: vi s-a-ntâmplat vreodată să mergeţi la angajare şi să simţiţi că n-aveţi ce căuta acolo? Sau că vă intră totul pe o ureche şi vă iese pe alta? Vi s-a-ntâmplat să mâncaţi ceva de complezenţă, nu de plăcere, nu de poftă? Mănânci de parcă bagi nu pe gât, ci pe lângă piele şi cămaşă... nu simţi nimic, nici o satisfacţie, parcă înghiţi fân – nu ştiu cum o fi să-nghiţi fân, ca om... dar un bou nu ar înţelege ce vorbesc. Numai un bou nu ar înţelege ce vorbesc.

Spre sfârşitul primei mele zile la redacţia de ştiri, din pricina frustrării acumulate, am spus: „aş vrea să fac emisiuni de suflet”. Râsul celor două colege m-a convins că lumea în care intrasem era una străină de structura mea sufletească. Era un râs dispreţuitor. De unde ştiu? Când râzi de ce nu înţelegi, râzi întotdeauna dispreţuitor. E cum ar râde gulia de un măr care spune: „Ce bun aş fi ca şi compot!” „Compot,” ar rânji gulia, „ce idioţenie!”

Aşa merg lucrurile în România Provincială. Este umflată cu ştiri şi talk-show-uri. Toată ziua ştiri peste ştiri. Toată ziua invitaţi la discuţii interminabile.

- Bună seara, dragi telespectatori, bine aţi venit la o nouă ediţie a emisiunii „Povestea vorbei”... (fade)

Voi nu v-aţi săturat să n-aveţi şi altceva la masa minţii? Televiziunile locale au viziuni ieftine, cu puţin din cât ar trebui şi mult făcut pe gratis din cât s-ar putea plăti. Cu emisiuni electorale la soroc şi muzică populară acolo unde oameni de televiziune ar trebui să prezinte alternative culturale; dar, nefiind bani pentru ei, trai li li li li lili li li la.... e ok muzica populară... dar, vorba lui Caragiu, săracu: „Ce, n-aş mânca şi-io altceva?”

Sunt ediţiile de ştiri un lucru rău? Pot să vă-ntreb dacă aţi considera că strugurii sunt răi. Nu sunt, dar vi se acreşte numai de struguri, dimineaţa la prânz şi seara. Sunt oameni talentaţi care ar face reportaje, emisiuni sportive, matinale reuşite, emisiuni de divertisment, de cultură. Voi nu ştiţi, dar piaţa ştirilor şi a showurilor ieftine, cu un birou şi doi invitaţi a marginalizat cultura şi educaţia, estetica şi creativitatea pe care se presupune că televiziunea ar trebui să le promoveze.

Societatea omenească însăşi este în impas consumând numai un fel de mâncare. Şi emisiunile de ştiri anunţă moartea artiştilor, în sărăcie şi singurătate. Artişti care au fost ignoraţi cât au trăit, cerşind un salariu de mizerie pentru a arăta bogăţia lor sufletească unui public anemiat de atâtea ştiri. Măcar acum, la moarte, devin utili în emisiunile de ştiri; măcar acum, plecând, sunt amintiţi în emisiunile cu doi sau mai mulţi invitaţi care vorbesc ore şi ore despre ce pierdere mare este trecerea acestora în nefiinţă. Şi au dreptate. Este o pierdere. Dar pierderea nu e atunci, când nu mai sunt, ci acum, când le este ignorată folosinţa. Dragi telespectatori, încheiem aici discuţia noastră, ne reauzim mâine cu un subiect de mare interes, noapte bună.

Sandu BARBU - Saturatia

Am frunzărit Netul după colegi, după profesori... mă aflu într-o fază dintr-alea... în care aş vrea să mă întâlnesc cu trecutul meu, să mă uit în ochii lui şi să-i spun: eu, acum, sunt produsul tău. Efectul alegerilor mele şi acţiunilor tale. Voiam să dau de proful meu de engleză, Mihai Blaga, şi să discut cu el, să-i mulţumesc că a fost om. Că la examenul ăsta – de om – proba finală e eliminatorie: fie eşti, fie n-ai fost decât într-o măsură care nu contează. Hai să explic iar.

Fiecare îşi alege drumul în funcţie de trăirile lăuntrice. Talentul fiecăruia caută împlinire. Aspiraţiile prind formă încet-încet şi sunt ajutate sau zdrobite de persoanele cu care venim în contact. Viaţa fiecăruia – menită să dea lumină şi fericire în lume –  e ca un porumbel aducător de pace pe care îl ţii pe degete, expus la tot şi la toate. Toţi mergem în viaţă cu porumbelul pe degete într-un echilibru precar. Şi ştii ce e deconcertant? Că, dacă ar fi numai după tine, porumbelul ar fi liniştit pe degetele tale, dar nu eşti doar tu în lume. Păstrează, te rog, imaginea asta în minte, pentru că aşa e viaţa fiecăruia, fragilă, sensibilă, înfricoşată de zgomote şi prădători.

Primii care au datoria să-ţi liniştească şi să-ţi aşeze viaţa sunt părinţii. Majoritatea părinţilor habar n-au cum să facă treaba asta. Te tratează nediferenţiat, ca pe o piesă metalică pe care trebuie s-o scoţi la strung, una ca TOATE celelalte, de o anumită mărime şi la anumite cote fixe. Şi se enervează când văd că „piesa” din mâinile lor are voinţă proprie. Se indignează când văd că fiii şi fiicele lor nu ajung ce voiau ei. Sunt „dezamăgiţi” că „investiţia” lor n-a dat roadele aşteptate. Aceşti părinţi îi tratează mereu pe copiii lor ca pe... computere; se luptă să pună programele lor preferate în sufletele copiilor, refuzând să înţeleagă că acolo, unde-şi bagă ei mâna, există deja un program care vine odată cu restul, iar tot ce reuşesc ei să facă este să zăpăcească sistemul principal de operare forţând asupra lui programul lor propriu, care va intra în conflict cu cel dedicat.

Porumbelul vieţii acestor copii devine temător, Ah, dacă lumea ar fi un loc în care să-ţi duci liniştit viaţa în palme, fără să te temi că pizma, ura, violenţa şi nepăsarea îţi vor speria picul de viaţă înaripat şi te vei trezi descurajat, singur şi fără pace.

Mulţi umblă cu palmele goale în viaţă. Nu au aspiraţii. Nu mai au. Li le-au gonit în înalt părinţii; sau dacă aceştia n-au „putut”, profesorii pe nedrept numiţi astfel au reuşit asta. Am nimerit pe colegiimei.ro pe lista celor câţiva profesori din generală. Ai fi zis că, după atâta timp, foştii elevi, maturi, înţelegători şi iertători, nu ar fi fost capabili să dea voturi negative celor care le-au marcat neplăcut copilăria. Dar nu e aşa. Nu vă grăbiţi să-i judecaţi pe cei ce au avut în palme porumbei mai sperioşi, pe care nu ei, ci alţii au reuşit să-i înspăimânte şi să-i facă să-şi ia zborul.

Lumea asta duce lipsă de columbofili. Confuzia este când pretinzi că iubeşti viaţa celorlalţi, dar te porţi folosindu-te de ea. Am auzit de curând un interviu cu o persoană simpatică.

- Am şi porumbei, a zis persoana.

Deja omul îmi era şi mai simpatic

- Serios? a întrebat reporterul. Sunteţi şi columbofil deci...

- Da. Sunt foarte gustoşi, dacă ştii să-i prepari.

Mi s-a părut o oroare. Unii sunt „columbofili”, în traducere iubitori de porumbei, dar îi cresc pentru carne. În acelaşi fel, unii dintre noi îşi devorează propria viaţă, lăsându-se cuprinşi de sălbăticie, şi apoi trec la vieţile celorlalţi. Oamenii au fost creaţi ca să fie iubiţi, iar obiectele sunt create pentru a fi folosite, zicea cineva. Din nefericire, oamenii sunt trataţi ca obiecte. Cei mai mulţi iubesc obiectele şi se folosesc de oameni pentru a le obţine. Columbofilii mincinoşi sfâşie vieţile semenilor lor, şi carnagiul le sporeşte pofta de a ucide. În engleză, „crime” ['kraim] are atât sensul de crimă, cât şi de nelegiuire, delict. Orice acţiune care face să tremure porumbelul vieţii din mâna ta este un delict, o crimă.

Ţineţi-vă bine la piept porumbelul vieţii când sunteţi în preajma prădătorilor, şi nu-i daţi locul pe degetele voastre decât în preajma celor care şi-au câştigat, prin faptă, dreptul să se numească prieteni.

Sandu BARU - Viata e ca un porumbel

Îţi spui vreodată „and what if”, şi ce-ar fi dacă? Dacă nu te-ntrebi, înseamnă că locuieşti pe strada „Încremenirii” nr. 1. Mi-e milă de oamenii care nu au dileme şi mi-e şi frică de ei în acelaşi timp. Ei le ştiu pe toate, viaţa e în alb şi negru, bună sau rea, morală sau imorală. Pentru asemenea oameni nu există circumstanţe, există doar faptele nude. Nu există posibilitatea de a sta pe gânduri. De ce mi-e frică de ei? Pentru că asemenea oameni au înălţat ruguri în Evul Mediu întunecat ca să-i (ex)termine pe „eretici” (adică cei care se întrebau „and what if?”), au tăiat capete după Revoluţia Franceză şi au făcut lagăre de concentrare în al Doilea Război Mondial. Pentru ei nu exista decât povestea papei, povestea conducătorilor revoluţiei sau povestea führerului. Nu ascultau alte poveşti. Pentru astfel de oameni, agora era o oroare şi o eroare.

Oamenii fără dileme sunt mecanici, stricţi şi, ca orice mecanism, pot fi programaţi să nu aibă vicii, să ducă o corectă viaţă exterioară, să aibă un cămin, o familie şi o vieţuire fără excese, pentru a trăi cât mai mult şi mai vrednic de a fi daţi ca exemplu în grupul în care sunt lideri şi unde a fi lider este un scop în sine. Sunt loiali până la delaţiune, nemiloşi cu cei care au dileme şi milostivi cu cei care nu ajung la standardul lor şi pe care îi împuşcă pentru a le curma suferinţele.

Oamenii care ştiu tot ce trebuie ştiut şi nu mai au nevoie de învăţătură nu discută niciodată pentru a te înţelege, ci pentru a-ţi desfiinţa punctul de vedere, a-ţi demonta ideile sau a-ţi dovedi cât de greşit eşti. Când planul confruntării verbale nu dă rezultatele pe care le aşteaptă ei, iau măsuri ca să se ştie că eşti un pericol şi să fii înlăturat – social sau fizic.

În ochii mei „and what if” este o virtute. Societatea te învaţă de mic despre certitudini. Mama şi tata te iubesc; asta-i clar. Până când tata dispare de-acasă fără să sufle un cuvânt şi mama pleacă în Italia la muncă, lăsându-te cu bunica. Şi te întrebi ce fel de dragoste e aia. Şi dacă ei te iubesc, de ce îţi aduce iubirea asta atâtea lacrimi noaptea şi în weekend?

Biserica te învaţă că „poţi totul în Hristos care te întăreşte”, dar cam tot ce ai reuşit până acum ca domnişoară credincioasă a fost să-ţi înghiţi cuvintele şi frustrările într-o societate dominată de masculi hormonali – şi în biserică, şi în afara ei. Ţi se explică apoi că n-ai înţeles tu bine, că Hristos te ajută numai pe tărâm spiritual: adică te ajută să întorci obrazul celălalt dacă eşti bătută, să-i iubeşti pe colegii de serviciu care te sapă pentru că eşti mai deşteaptă, mai blândă sau mai înţelegătoare ca ei, să accepţi eşecul în ciuda efortului depus o viaţă întreagă şi nedreptatea şi ura revărsate asupra ta în ciuda corectitudinii şi iubirii pe care le dai pe faţă.

„And what if”, se naşte atunci în mintea ta. Ce-ar fi dacă Universul este totuşi doar un loc rece în care viaţa se naşte şi moare fără a fi remarcată de vreo Fiinţă Supremă. Nu că ai face tu binele pentru a primi vreo răsplată, dar nu-i aşa că e o risipă cumplită de material şi energie? And what if copiii din Africa vor muri în continuare de foame fără ca vreo mână divină să-i noteze în vreun catastif pentru o înviere la o viaţă mai bună? And what if nu te reîncarnezi în nimic după o viaţă neîmplinită – măcar că, poate, cel mai crunt pleonasm din existenţa conştientă este sintagma „viaţă neîmplinită”. And what if este mai bine să fii om fără dileme, să lupţi ca o vită în jug pentru ideologiile de manevrare a maselor fără să te-ntrebi vreodată dacă ai un suflet sau dacă există viaţă veşnică într-un alt plan al existenţei. And what if eşti câştigat să îţi ocupi mintea doar cu planurile serviciu-taxe-cumpărături-casă-masă-somn şi să fugi de planul ideatic în care poţi zâmbi la ideea unor lumi paralele sau a unui pământ nou unde leul mănâncă paie ca boul şi tu trăieşti o tinereţe perpetuă, împlinită şi lipsită de durere?

Şi ce-ar fi dacă m-ai scuti, măcar o clipă, de o clănţăneală inutilă şi m-ai lăsa să-mi revin sub crucea unui „and what if?”

Sandu BARBU - And what if

Dacă tot ne-am apucat, de azi, de postit, înseamnă că avem mintea şi sufletul mai deschise către învăţătură sănătoasă. Minte şi suflet... here we go...

Trei ingrediente

Aoleu, ce este sufletul? Uneori sunt prozaic de simplist când privesc prăjiturica asta umană. Informaţia pe care am acceptat-o până acum – dar sunt deschis pentru orice discuţie care mi-ar putea eventual dovedi că mă înşel – spune că omul are, în mare, trei ingrediente DE BAZĂ: HARDWARE, SOFTWARE şi ENERGIE necesară funcţionării primelor două. Hardware-ul este trupul brut (în greceştesoma); software-ul este suma de programe (procese) care există în creier (în greceşte psyche); şi în sfârşit, energia vitală, care ţine laolaltă organele şi le susţine în funcţionarea lor (în greceşte pnevma). Pentru mine, pnevma nu este suflet decât ca energie, nu entitate; tocmai de aceea acestea trei sunt un suflet viu (de aici apelativul „ce faci, suflete?”). Nu veţi fi de acord cu mine – dar citiţi, vă rog, Genesa 2:7, ca să nu mă bâzâiţi că de unde mi-a venit ideea asta: „Domnul Dumnezeu l-a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă şi omul s-a făcut astfel un suflet viu.” Am subliniat ASTFEL, pentru că omul este un suflet viu, repet, suflet viu numai dacă este material (ţărâna pământului) şi are energie (suflare de viaţă). Bineînţeles că „suflet” poate fi considerat afectul sau suma sentimentelor. Acesta este însă unul din „programele” psihicului, nu o a patra componentă de bază a omului.

Eu nu am motive să cred în „suflet” ca fiind o entitate etereală care poate exista în afara celor trei enumerate mai sus. Repetându-mă, omul nu poate exista conştient, cu al lui cogito ergo sum, decât în trup fizic – în lumea tridimensională (măsurabilă în timp şi spaţiu) – şi folosind creierul ca bază de analiză a stimulilor primiţi de corp (interfaţa lui cu lumea înconjurătoare). Creierul are desigur funcţii foarte complexe, manifestarea acestora ducând la existenţa noastră în plan material. Odată cu moartea (dispariţia forţei vitale [pnevma]), dispare orice capacitate psihică, întrucât, fără energie, corpul, suportul material pe care e grefat „softul” se degradează, putrezeşte – şi creierul, sediul psihicului, nu are altă soartă. Aşa se explică abordarea creştină corectă pe care o găsim în Eclesiastul: „Cei vii, în adevăr, măcar ştiu că vor muri; dar cei morţi nu ştiu nimic.” Eclesiastul 9:5. Cum ar putea şti? Omul ştie atâta vreme cât poate accesa informaţia şi „programele” din creierul său. În momentul morţii, oamenii „nu ştiu nimic” pentru că forţa vitală nu mai există în corp pentru a susţine procesele biologice.

Şi totuşi nu avem un suflet?

Ba da, dar numai dacă suntem în viaţă. O confuzie obişnuită, dar regretabilă, este aceea între energia şi partea emoţională a omului, amândouă cu numele de suflet sau duh. Când te tulburi, citez, în duhul tău, înseamnă că te referi la factorul emoţional; la fel şi când te bucuri din tot sufletul; dar când îţi dai duhul, te referi la forţa vitală, numită de Biblie suflarea de viaţă, energie, repet, nu entitate.

Confuzia vine din neatenţia la context. Am spus mai sus: sufletul reprezintă partea emoţională a omului, coordonată şi ea prin intermediul creierului. Sufletul ezoteric, care poate exista şi în afara trupului este doar o presupunere  ridicată la rang de „ştiinţă”. Este mitologie în care vrem să credem – deci e religie, nu fapt ştiinţific. Şi abordarea celor trei elemente constitutive ale corpului omenesc este ştiinţifică? Bineînţeles! Omul este un computer conştient de sine! E normal să aibă un:

1. Suport material, pe care să se poată grefa

2. un soft prin care funcţionăm şi

3. energia electrică.

Sufletul nu este energia „electrică”. Nu pleacă aiurea la moartea omului, nu trece prin vămi, nu e ars în iad, nu merge în rai. „Căci David nu s-a suit la cer,” spunea Petru. David? Pe care Dumnezeu îl considera om după inima Lui? Da. Raiul este oferit oamenilor la înviere, nu unor presupuse suflete descărnate.

Apoi, de ce l-a înviat Dumnezeu pe Moise dacă sufletul poate exista bine-mersi şi în afara trupului? Citat: „Arhanghelul Mihail, când se împotrivea diavolului şi se certa cu el pentru trupul lui Moise [...].” Iuda 9. De ce a avut nevoie de TRUPUL lui? Pentru că, repet a nu ştiu câta oară, sufletul omului (ca soft) e un produs al creierului, care se manifestă atâta vreme cât există creierul – nu este o „entitate” care poate zburătăci de colo-colo. Omul nu e creat să fie duh. Omul nu e înger. Există atâta vreme cât există creierul lui funcţional. Când iei curentul, adio procese psihice. Face sens? Trebuie să recunoaştem că da. Societatea şi chiar biserica ne-au obişnuit cu idei despre un suflet nemuritor. În acest sens, dacă mai vrem să fim creştini, ar trebui să explicăm de ce spune Dumnezeu „Iată că toate sufletele sunt ale Mele. După cum sufletul fiului este al Meu, tot aşa şi sufletul tatălui este al Meu. Sufletul care păcătuieşte, acela va muri.” Ezechiel 18:4.

Scăparea în metaforă

Sandu BARBU - Postul Pastelui

De-o lună-ncoace frunzăresc presa în căutare de subiecte ce-ar putea interesa un român înţelept al secolului nostru. Am vrut să scriu „inteligent” în loc de „înţelept”. We may differ on this one. S-ar putea să nu ne punem de acord cu abordarea asta – dar ascultaţi-mă până la capăt.

Un om care are facultăţi intelectuale deosebite este deştept. Este inteligent. Eu însă nu aş zice că este şi înţelept. Un om inteligent poate face rapid conexiuni pentru a rezolva situaţii, probleme, pentru a găsi soluţii. Natura acestor probleme şi situaţii este cheia. Alegerea individului vine în urma prezentării a două tipuri de ocazii. Ocazia de a fi altruist sau de a fi egoist. Restul este normalul de zi cu zi: lucrezi, mănânci, cumperi, citeşti, te speli, dormi – nimic neobişnuit. Straniu e însă mecanismul alegerii. Să zicem că ştii informatică. Te pui să faci un program prin care să îmbunătăţeşti cu 30% softurile existente de calculare a rezistenţei unei structuri. Cealaltă variantă pentru care poţi opta este să devii hacker şi să încerci să spargi un server NASA pentru a fi luat în vizor, admirat pentru inteligenţa ta şi în final angajat pentru a proteja serverul pe care l-ai spart. Ciudată opţiune, dacă mă întrebaţi pe mine: să angajezi lupul la oi! Eu nu aş avea încredere în cineva care ştie cum să mă fure şi care chiar m-a furat!

Iată prin exemplele date cum aceeaşi persoană poate să câştige o bucată de pâine demonstrând că ştie să facă viaţa celorlalţi mai bună sau că ştie să înşele. Alegerea unui om – inteligent sau nu – demonstrează înţelepciunea sau lipsa ei. Alegerea căii imorale, mai uşoare, este renunţarea la înţelepciune. Un om care este titrat şi a absolvit mai multe facultăţi prin merite proprii – un om inteligent – poate alege la un party să încerce nişte droguri (o viaţă are omu’, nu?). Tocmai că o viaţă are... a-i coborî nivelul prin folosirea de droguri demonstrează lipsă de înţelepciune. Iată cum un om poate fi deştept, dar nu înţelept.

Ce-mi place cel mai mult este că un om de o inteligenţă scăzută poate fi mai înţelept decât unul care conduce poate chiar o ţară. Din nefericire, alegerile prezidenţiale reduc enorm şansele unei ţări de a fi condusă de un om înţelept. Împiedicând oameni fără studii, dar morali şi înţelepţi (ceea ce este în fapt o tautologie) să poată fi aleşi ca şi conducători, se restrânge plaja şansei ca în fruntea unui grup anume să vină cineva care chiar poate aduce binele şi bunăstarea pentru comunitatea respectivă. Cineva care îşi demonstrează inteligenţa arătând că ştie să-şi zdrobească adversarii nu este la fel de bun ca unul care-şi demonstrează înţelepciunea arătând soluţiile sale pentru bunăstarea comunitară şi ignorând posibilitatea de a ataca opoziţia sau a lovi sub centură.

Din nefericire, poporul român alege cel mai bun circar – nu alege administratori, ci saltimbanci. Acest lucru echivalează cu a pune şef la o centrală termonucleară un bebeluş drăguţ foc. E frumos – dar este decor, nu soluţia pentru producerea de energie. Zicem că ştim ce înseamnă „omul potrivit la locul potrivit”, dar alegem mereu pe dos. Într-o slujbă de conducere ar trebui ales un om înţelept, care să se înconjoare cu consilieri pricepuţi şi oameni mai deştepţi decât el. Regula la români este pe dos: ajunge şef un om imoral, deştept sau nu, dar sigur croit să se înconjoare cu yes-meni sub inteligenţa sa, pe care-i poate domina şi manipula cu uşurinţă; aceasta presupune înlăturarea din jurul lui a tuturor oamenilor inteligenţi sau pricepuţi în ceea ce fac, pentru a nu avea ciocniri de opinie. Pentru un astfel de om e mai importantă „liniştea”, decât conflictul de idei. Paradoxal, binele înfloreşte numai prin luptă şi vot, nu prin unanimitate. Liderul absolutist îi urăşte pe cei ce merită aplauze. De aceea îi şi înlătură. Căci unul lipsit de înţelepciune se umflă mereu ca o broască pe lac pentru a-i acoperi pe toţi cu calităţile şi însuşirile lui minunate. Ce nu vrea acesta să ştie este că umflarea asta continuă nu se termină niciodată bine pentru el.

Sandu BARBU - Inteligent sau intelept

În cinstea lui Constantin Tănase, vasluianul care a îndrăznit până în 1945 să spună adevărului adevăr şi minciunii minciună, am compus textul următor, chiar dacă nu-l comemorăm azi pe marele artist de revistă. Raluca, ştiu că-ţi place să citeşti – eşti un anacronism în societatea asta manelară – dar de data asta primeşte sfatul de la Mâţu’ şi ascultă fişierul audio de mai jos. Şi azi tot de la gară mergem la muncă.

Eu, blogărul filmaniac, până nu m-or surprinde ăştia cu ACTA lor, vă spun drept că mi-a sărit muştarul. Vasăzică pe funcţionari îi dau afară pe capete că nu-s parale. Toate gazetele urlă ca nu-s parale… nu-i cap, nu că nu-s parale!

Citește mai departe...